Politicienii, trecutul şi limba română

Despre patriotism s-au scris și se pot scrie încă multe pagini. Sensul cuvîntului pare să fie, pentru tot omul, mai mult sau mai puțin subînțeles: iubire de țară, atașament pentru trecutul ei, pentru cultura ei, pentru suveranitatea ei. Cine ar îndrăzni să proclame, sus și tare, că nu e patriot? Nici chiar bombănitorii – de la cetățeanul de rînd, care oftează, din cînd în cînd, „ca la noi la nimenea“, pînă la Cioran – nu sînt încadrabili la „nepatrioți“ sau, Doamne ferește, la „antiromâni“. De regulă, sînt doar exponenții unui patriotism amărît, conștient de nevredniciile țării și nerăbdător să le vadă corectate.

Nu vreau să fac, acum, teorie. Constat însă că mulți dintre politicienii noștri – adesea cei mai vizibili dintre ei – sînt cu totul descoperiți cînd e vorba de două componente esențiale ale atașamentului față de patrie: trecutul în genere și limba națională.

Politicianul autohton are, în multe privințe, o situare deficitară în raport cu timpul. Stă prost și cu trecutul, și cu viitorul, înșurubat cum este în urgențele clipei și în bunăstarea publică și privată pe care i-o poate oferi cotidianul imediat. Politicianul nostru e un funcționar al lui „acum“. Acumulează, consumă, „trăiește“ momentul. „Trecutul“ e perceput fie ca un episod al biografiei proprii (care, la o adică, trebuie mai degrabă ascuns sau falsificat), fie ca armament de campanie, asezonat cu epitete cîștigătoare: strămoșesc, glorios, eroic, bogat în jertfe și cam ghinionist. Dincolo de aceste utilizări „strategice“, trecutul țării nu face parte din cultura curentă a aleșilor noștri. Nu știu decît lozinci, vagi referințe de manual, cîte un vers vitejesc sau cîte un cîntecel „de suflet“. În rest, vorbe goale și piepturi umflate. Șubred în raporturile sale cu tradiția, omul politic al zilelor noastre nu stă bine nici cu viitorul. Dacă trecutul e o schemă inconsistentă sau o fiță retorică, viitorul e „neantul“ de după… Avem de rezolvat rapid și rentabil problemele de azi. Nu pierdem vremea cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viața generațiilor care vin în urma noastră. E treaba lor! De altfel, pe ăștia mai tineri nici nu-i prea înțelegem! Iar dacă e să-i ajutăm, e mai la îndemînă, mai cu seamă dacă ne sînt rude, să le oferim, acum, o sinecură: pe la cabinetul propriu, pe la vreo instituție subordonată, pe la întreprinderea vreunui amic. Atît! N-o să asumăm noi problemele guvernelor viitoare. Să se descurce! Noi avem doar țelul unei bune instalări în prezent (și, even­tual, flatarea și manipularea alegătorilor în vederea unei reînnoiri a mandatului căpătat de la ei). Trebuie să trăim „ancorați“ în realitate, adică în „meandrele“ concretului, ale „actualității“ hoațe, înțeleasă ca apogeu (lucrativ) al carierei personale. Rezum: politicianul contemporan al patriei noastre nu are intuiția și informația necesare cu privire la trecut și nici o preocupare autentică pentru viitor. E confiscat de prezent. Iar prezentul, fără retrospecția corectă și vie a trecutului și fără stimulentul fertil al viitorului, e o simplă fantasmă, un „aranjament“ șmecher, o tranzitorie fentă de ocazie…

Trec la folosirea „patriotică“ a limbii. Că se vorbește prost, incorect, inexpresiv, sărăcăcios limba națională e evident. Că a fi patriot nesocotind temelia lingvistică a culturii naționale e a fi un ipocrit cu pretenții este, iarăși, evident. Dar, dincolo de corectitudine, e nevoie și de stil, adică, la un prim nivel, de cuviința folosirii unui instrument de comunicare generos și nobil. Or, mari vedete ale vieții noastre publice, nu numai politicieni, ci și gazetari, din păcate, vorbesc românește valorificînd strict resursele de maidan ale idiomului național. Se ceartă la televizor ca la ușa cortului (cînd nu se iau pur și simplu la bătaie), vorbesc bolovănos, ca niște tejghetari de mahala, se dau în spectacol ca la bodegă, după cîteva țuici prost digerate. Nu mă sfiesc să dau, cu titlu de ilustrare, cîteva nume, de altfel celebre. O figură impozantă e dl Eugen Nicolicea. „Faci foarte bine pe prostul!“ – spune dînsul unui interlocutor (tutuiala e de rigoare…). „Cine se uită la hămăiala ta?“ Studioul de televiziune devine rapid cîrciumă. Greu de egalat e și nervosul Codrin Ștefănescu. Unui coleg de platou îi atrage atenția că vorbește „ca o rîșniță“ și „e și peltic“. Nici măcar energica doamnă Grecu nu face față mitocăniei dezlănțuite, încîntate de sine, a „bufonului“ Ștefănescu (Ponta dixit). E și normal: dl Ștefănescu a avut un mare maestru (Vadim Tudor), care îl portretiza pe proaspătul său adept Codrin drept „microcefal“, „maimuțoi“, „handicapat“. „Ieșiri“ memorabile, în aceeași cheie, găsim și la senatorul Bacalbașa și la multe alte vedete ale spațiului nostru public, care practică patriotismul ca batjocorire a limbii române și a unei minimale bune cuviințe. (Deunăzi, fostul șef al SPP-ului, Dumitru Iliescu, găsea că e cazul să-l facă „porc“ pe ambasadorul Statelor Unite.) Nici printre „analiști“ nu lipsesc caftan­giii. La Antena 3, ca și la B1 sau la România TV, te trezești frecvent asaltat de bădărănie crasă. De altfel, cei cu gură rea sînt invitați des la dezbateri televizate, nu pentru competența și buna lor creștere, ci tocmai pentru „haioasele“ lor năzbîtii lingvistice și comportamentale. Se gîndește cineva la efectul pedagogic al acestor derapaje? Elevii noștri vor înțelege că cine nu vorbește ca prin Obor nu are calificarea necesară pentru a ajunge „la vîrf“. Că succesul mediatic e o chestie de volubilitate noroioasă, că a-ți iubi limba maternă e a o folosi ca pe o bîtă noduroasă, tocmai bună pentru exterminarea adversarilor. Totul pe fundalul înălțător al unui patriotism de telenovelă: iubim România, dar îi ignorăm trecutul, îi neglijăm viitorul și îi stricăm limba și moravurile.