Poate fi apărat Trump?
Încă Donald Trump n-a apucat bine să părăsească funcția prezidențială pe care a dezonorat-o grav săptămîna trecută, incitînd gloata să devasteze Capitoliul, spre a bloca proclamarea oficială a victoriei lui Joe Biden, că deja suporterii lui intelectuali, inclusiv din România, au început să „explice” lucrurile. Ei încearcă astfel cu disperare să iasă din discreditarea în care opiniile lor de mai înainte i-ar fi putut duce. E de spus aici că n-am prea văzut pe nimeni dintre acești comentatori recunoscînd că a crezut cu naivitate în minciunile lui Trump privitoare la fraudarea alegerilor prezidențiale. Și nu mă mir. Oamenii, mai ales cei cu pretenții intelectuale, detestă să fie considerație nătărăi, preferînd să apară drept imorali.
O linie de argumentare deja răspîndită pe rețele este relativizarea: da, se spune, suporterii lui Trump sînt „răi”, dar și anarhiștii de la BLM au devastat centrele unor orașe, dovedindu-se la fel de „răi”. Argument strîmb: oricît de dezgustătoare a fost violența unor grupuri huliganice în numele BLM din vara trecută, ea n-a avut nimic dintr-o încercare de lovitură de stat, instigată de președintele țării, cum sînt toate semnele că a fost cazul pe 6 ianuarie 2021. Nu rezultatele efective ale violenței din această zi (au fost totuși cinci morți) – probabil considerabil mai mici decît în cazul vandalismelor de astă-vară –, ci ținta, scopul și autorul moral al lor face diferența. Nu-i totuna să spargi vitrine de magazine, să incendiezi mașini, ba chiar să ataci posturi de poliție, pe de o parte (acte grave, desigur), și să încerci să schimbi prin recursul la violență și anarhie rezultatul unor alegeri care ți-au fost defavorabile, pe de alta.
Un alt argument, invocat și de comentatori cu care am polemizat luna trecută, este cel al „acțiunii și reacțiunii”. Trump, se spune, oricît de dezgustător ar fi în sine, trebuie plasat în contextul mai larg al ascensiunii extremismului stîngist, care a contaminat și pe unii membri ai Partidului Democrat, de asemenea, în contextul exceselor corectitudinii politice, al disprețului „elitelor liberale” pentru valorile tradiționale etc. Argumentul amintește de „Historikerstreit” din Germania de acum cîteva decenii, disputa dintre Erich Nolte și alți istorici, primul încercînd să justifice nazismul prin reacția la pericolul bolșevic. Teza confundă logica explicației și logica justificării, fiind întîi și-ntîi greu de apărat din punct de vedere moral. Nimeni, într-un stat civilizat și de drept, nu se poate disculpa pentru o crimă prin faptul că a „reacționat” la o altă crimă. Una dintre principalele diferențe dintre civilizație și tribalism este tocmai faptul că „reacția” nu mai este apanajul părții vătămate, care să-și facă singură dreptate, ci al societății, reprezentate de o Justiție imparțială și de ordinea constituțională.
Dar argumentul acesta are și o altă hibă: devine un recursus in infinitum. Dacă vei susține că, în ultimă instanță, n-ai făcut mult mai mult decît să reacționezi la o forță ostilă, reprezentanții acesteia pot argumenta la fel. Trump și ai săi au luptat împotriva extremei stîngi, aceasta a luptat împotriva rasismului din poliție și alte instituții, acestea au luptat împotriva criminalității negrilor, aceștia au comis mai multe delicte fiindcă au fost ținuți cîndva în sclavie și tot așa, la nesfîrșit. Dacă orice acțiune se explică, ba și se justifică prin reacția la o acțiune contrară, va trebui să ne întoarcem la Cain și la Abel pentru a descoperi cea dintîi crimă, după care nu mai avem pe cine condamna, în afara lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că n-ar exista în mod obiectiv „reacții”; doar că ele nici nu justifică moral, dar nici cauzal nu oferă explicații suficiente. În orice moment, oamenii sînt liberi să aleagă ce vor face și nu sînt simple mașini, care reacționează automat și impersonal la stimuli ficși. În fapt, argumentul „acțiunii și reacțiunii” contestă însăși libertatea umană și vede întreaga existență omenească drept constrînsă de legi inexorabile. Or, în cazul nostru, dacă Trump n-ar fi ales în mod liber să-și mintă ani de zile și să-și întărîte susținătorii, și dacă ar fi ales liber să respecte tradiția seculară a „concesiei”, nu s-ar fi ajuns la oroarea din 6 ianuarie.
În fine, decelez și un argument de felul acesta: e adevărat – aud că se spune – că Trump s-a dezonorat pe sine, dar să nu uităm totuși că, măcar dintr-un punct de vedere conservator, a făcut și lucruri bune. Mărturisesc că, în calitate de european, cel puțin, nu le prea văd: ostilitatea față de UE și NATO, admirația față de Putin, retragerea din Acordul de la Paris, cel puțin nu sînt lucruri bune deloc. Pe plan intern, nu e deloc un lucru bun felul inept și arbitrar în care a condus lupta cu pandemia de COVID-19. Dar fie și așa: să admitem că Trump a făcut și lucruri bune. Și ce-i cu asta? Și Nero a făcut și lucruri bune, și Hitler (autostrăzile, de exemplu). Comunismul a făcut și el multe lucruri bune (nu întîmplător are încă destui nostalgici). Cu toate astea, comunismul a fost condamnat – și pe drept – ca „ilegitim și criminal”. Răul major nu e niciodată pur, căci – așa cum Platon observase –, lipsit de orice bine, el ar deveni inactiv și inept. Răul major conține neapărat un anumit bine pe care și-l apropriază și-l pervertește. Tocmai de aceea e greu de luptat cu răul: Satana, se cunoaște, nu-i atît un monstru oribil cu coadă și copite, cît un înger căzut – Lucifer.
În acest sens, trebuie spus răspicat că Trump și apropiații săi au pervertit grav conservatorismul autentic, care este un curent respectabil, moral și democratic, și l-au transformat în tot ce poate fi mai contrar și mai ostil spiritului conservator: populismul violent și revoluționar și nelegiuirea. În fapt, trumpismul este mult mai apropiat în spirit și acțiuni de radicalismul stîngist, iar între Maduro, să zicem, și Trump găsim mult mai multă asemănare decît între Trump și Reagan sau Thatcher. Nu-i ceva nou: s-a arătat de mult că între comunism și nazism au existat multe înrudiri, mult mai multe decît între comunism și social-democrație. Este, de aceea, o mare eroare în a vedea în Trump și adepții săi o simplă specie, ceva mai gălăgioasă, de conservatorism.
Nu-mi fac iluzii că vom asista la prea multe cazuri de amendă onorabilă printre foștii (acum) trumpiști, care își spun „conservatori”, ba și „creștini” etc. Dar cine știe?
