Plagiate, amenințări, tupeu universitar
Așadar, s-a ajuns și la amenințări cu moartea. Emilia Șercan, curajoasa și harnica dezvăluitoare a plagiatelor universitare, mai ales de la Academia de Poliție, a fost amenințată cu moartea prin e-mail-uri și SMS-uri tocmai de un ofițer care lucra în cadrul Academiei. Vom vedea unde va duce ancheta poliției și a Parchetului, dar pare sigur că complicitățile sînt uriașe. Probabil că 80% din doctoratele -luate în această instituție sînt grevate de plagiate masive – puțin probabil să fie descoperite și sancționate vreodată. Nu mai vorbim despre rău-famata Academie Națională de Informații, înființată de Gabriel Oprea, al cărui „interes național“ mergea în direcția unei ștafete a plagiatului, în care „torța“ fraudei era transmisă de la conducător la doctorand, după cum tot Emilia Șercan a dezvăluit. Deja mai multe zeci de teze de doctorat realizate acolo au fost anulate, iar multe altele așteaptă anularea, printre care și cea a fostului premier Mihai Tudose, a actualului procuror general adjunct Bogdan Licu.
Metodele polițiștilor sînt brutale, uneori. O cere meseria. Metodele filozofilor sînt mai rafinate. Nimeni n-a amenințat cu moartea pe cel care spune adevărul despre unii dintre ei. Din păcate însă, coalizarea îndărătul plagiatelor și al imposturilor academice de diverse tipuri se pare că nu-i ocolește nici pe mai mulți membri ai Facultății de Filozofie din Universitatea București. Denunțării plagiatului doctoral al unui fost ministru PSD al Educației, Ionuț Vulpescu, de către un coleg de catedră, Cătălin Cioabă (plagiat grosolan, de tip copy-paste, din felurite surse, inclusiv din Wikipedia), i se răspunde cu o scrisoare colectivă deschisă, semnată de 18 membri ai departamentului. Scrisoarea e un răspuns adresat lui Gabriel Liiceanu, care critica aspru plagiatele și alte forme de impostură de la această facultate, cu ample referiri la textul lui Cătălin Cioabă, vizîndu-l în mod special pe profesorul de etică Vasile Morar, conducătorul de doctorat al dlui Vulpescu. Scrisoarea colectivă e semnată, printre alții, horribile dictu, de decanul Facultății de Filozofie, de rectorul Universității București, dar și de alte nume cunoscute. Îl mai menționez numai pe profesorul Adrian-Paul Iliescu, cu contribuții teoretice valoroase, dar care mă tem că a rătăcit busola etică atunci cînd a scris prefața și referatul pentru o carte a lui Dan Voiculescu, în baza căreia acestuia i s-a redus pedeapsa cu închisoarea pentru corupție.
Ceea ce descalifică scrisoarea colectivă (intitulată „Maniheisme, sofisme și alți demoni filozofici“) mi se pare a fi mai ales maniera șerpuită, ocolită de a evita criticile directe. Textul abundă de subterfugiile formale care invocă diferite proceduri, în loc să atace limpede miezul chestiunii. La fel ca marea majoritate a plagiatelor din era Internetului, inclusiv cel al lui Victor Ponta, și cel al lui Ionuț Vulpescu era flagrant, vădit la o minimă lectură, cu pagini întregi copiate cu note cu tot, inclusiv cu greșeli, și „acoperind peste 50% din textul lucrării“, cum spune Cătălin Cioabă, care reproduce paginile respective, ce pot fi consultate de oricine. Într-o asemenea situație lipsită de ambiguități, a-i reproșa lui Gabriel Liiceanu că, grăbindu-se să acuze din presupuse motive impure, „nu înțelege că un plagiat necesită o analiză temeinică pentru a fi confirmat, că aceasta e atît tehnică, precum și interpretativă, că trebuie întrunită o serie întreagă de condiții pentru a putea declara o lucrare academică drept plagiat“ sună în cel mai bun caz a tergiversare vinovată, și în cel mai rău, a complicitate la impostură. De altfel, înțeleg din scrisoarea colectivă că a fost sesizată Comisia de etică a Universității. Se așteaptă un răspuns, ceea ce însă nu împiedica deloc ca, între timp, să existe o poziție oficială a Facultății de Filozofie și a Școlii Doctorale respective. Oricum, dacă „analiza temeinică“ se dovedește atît de consumatoare de timp, nu era firesc în această situație ca distinșii filozofi măcar să-și întîrzie răspunsul plin de acrimonie la adresa acuzatorului, Gabriel Liiceanu? Chiar dacă acesta e uneori mai vehement și mai pasional decît ne-am fi dorit și ar fi fost strict academic, dacă totuși plagiatul echipei „Vasile-Ionuț“ e real (și e greu de crezut că n-ar fi), el ar avea dreptate pe fond. Au atunci ei, semnatarii, atîta tupeu încît să-l înfrunte nu pe Gabriel Liiceanu, ci adevărul plat al procedeului „copy-paste“? Sau ei speră în continuare în cocoloșirea adevărului și în împingerea lui în zona politică? Un plagiat rămîne un plagiat, chiar dacă cel care-l denunță e de dreapta, ajutat de unul și mai de dreapta, iar cel care l-a comis e de stînga, patronat de cineva și mai de stînga. Oricîte comisii ar refuza să recunoască deschis plagiatul și să anuleze doctoratul în cauză, dovada copiatului rămîne, iar discreditul asupra doctorandului, profesorului, comisiei și facultății care a rămas fără reacție adecvată nu va fi înlăturat. Înțeleg asta semnatarii scrisorii colective? Ei adop-tă însă o tehnică întru totul discutabilă: atacați fiind, atacă la rîndul lor și se pretind victime ale unui denunț, chipurile nedrept și cu motivații neacademice, sosit din partea unui personaj care ar vrea să discrediteze facultatea și pe cei mai mulți dintre membrii ei.
Ca profesor la Universitatea București, Facultatea de Litere, mi-e pur și simplu rușine. Mi-am închipuit că, după plagiatul lui Ponta, Universitatea (cu toate facultățile sale) nu va mai accepta un scandal similar, că nici doctoranzii, nici mai ales conducătorii nu vor mai afișa deopotrivă dispreț pentru munca academică autentică și supușenie politică. Am sperat că, dacă totuși s-ar mai comite neglijențe grave în acest sens, va exista o reacție rapidă și adecvată a departamentului, facultății, Universității. În fine, mi-am imaginat că cei prinși asupra faptului, ori complicii lor fie și numai prin neglijență, vor tăcea măcar un timp și nu că vor răspunde cu tupeu, ignorînd obiecțiile de fond. Pe scurt, mi-am închipuit că între Academia de Poliție și Universitatea București există foarte multe diferențe de esență, inclusiv de natură etică.
Uite că m-am înșelat.
