Pe strada mea

Locuiesc pe strada Paris. Cîndva, cartierul din jur se numea Parcul Bonaparte şi era o agreabilă margine de oraş. Între timp, pe toate străzile - cu nume de capitale - ale cartierului au apărut case de tip rezidenţial, case de oameni înstăriţi, dichisite, vioi eclectice, cordiale. Astăzi, multe din ele au scăpătat, iar altele, transformate în restaurante sau locuinţe de proaspăt îmbogăţiţi, au recuperat un aer de noutate ostentativă, lustruită, vag arogantă. Strada leagă Piaţa Dorobanţi de clădirea Guvernului. Vecinătatea Guvernului s-a dovedit, mai ales după decembrie ’89, un enorm dezavantaj. Am încasat nenumărate demonstraţii, lozinci răstite, manevre de jandarmi şi tot soiul de brutalităţi publice numite, cu un termen generic, "mineriade". Am văzut, e drept, şi scene inconfundabil mioritice, în care poliţişti şi protestatari fraternizau în iarbă, cu berea la picior, pentru a-şi relua, apoi, poziţia de luptă, fiecare pe baricada lui. Victime ale vecinătăţii guvernamentale, n-am avut parte de nici unul din beneficiile care ar fi putut decurge din ea. La cîţiva paşi, spre Aviatorilor, e încă plin de gropi şi gunoaie, iar vizavi a supravieţuit de pe vremea comunismului un amplu garaj oficial, din care limuzinele ministeriale demarează în trombă, cu zgomot de raliu. Şoferii îşi lasă maşinile proprii de jur împrejurul garajului, adică nemijlocit în faţa casei mele, la rigolă sau pe trotuar, aşa încît nu pot fi niciodată sigur că voi putea să parchez convenabil cînd mă întorc acasă. Din cînd în cînd, din ghereta portarului se aud, tare, melodii discutabile... De cîteva săptămîni, tot cartierul cade, la venirea nopţii, într-o beznă adîncă, de oraş părăsit. Sistemul de iluminat e mort. Ambianţa capătă astfel un aer misterios şi riscant, intensificat de silueta spectrală a clădirii Guvernului. Tenebrele nu sînt fisurate, de la miezul nopţii pînă spre ziuă, decît de curse nebuneşti de motociclete şi automobile, cu motoarele ambalate isteric, cu muzici şi chiote barbare, de natură să trezească instincte criminale. O adunătură de demenţi, răzgîiaţi, cretini şi ţoape milionare terorizează, impenitent, toată strada. Poliţia rutieră, care pîndeşte prin tufişuri şi pe sub poduri delincvenţa măruntă a cetăţeanului de rînd, e oarbă şi surdă cînd cîte o bandă de derbedei retardaţi rup străzile Capitalei cu tămbălăul lor zoologic. Viteza raliurilor a făcut victime. Acum doi ani, nevasta lui Victor Ernest Maşek, corectoare, mult timp, în redacţia Dilemei, a fost ucisă scurt de un Jeep ţanţoş, pe cînd traversa strada Paris. Se pare că autorul asasinatului a rămas nepedepsit. S-au luat totuşi, la un moment dat, oarecari măsuri. Dl Chiliman, primarul de sector, a instalat de-a lungul străzii denivelări metalice care să oblige la încetinire. Dar foarte curînd, s-a decis reasfaltarea zonei. Denivelările au fost demontate şi n-au mai fost niciodată reinstalate. Prin urmare, avem acum o şi mai bună pistă automobilistică: asfalt nou şi nici o piedică. N-am scăpat, în schimb, de "reabilitarea" bordurilor, operaţiune care s-a întins ca o pegră asupra Bucureştilor. Nenumărate străzi desfundate au fost încadrate cochet de blocuri viguroase de ciment, urîte, abrupte, cazone. E ca şi cum ai pune în ramă cîrpe. Carosabilul e o zdreanţă, dar trotuarele strălucesc cubic, ca o dantură falsă. Aşa arată viaţa pe strada mea, al cărei nume - "Paris" - sună din ce în ce mai ironic. Insomniac, mînios, obosit, abia dacă mai percep marile dezbateri ale zilei. Tăriceanu şi Băsescu? Ziariştii ofensaţi? Cei 322? Ponta şi Vanghelie? Să poftească dumnealor să doarmă o noapte-două la mine acasă! Toate dramele care îi macină li se vor părea nişte mofturi. Şi nu vor mai avea nici energia să se încaiere.