Pe marginea dosariadei

Oportunitate. În numărul trecut, vorbeam despre "pagubele colaterale" ale unei deconspirări survenite prea tîrziu. M-am mai gîndit. Deşi facem lucrurile tîrziu, mai tîrziu decît în toate celelalte foste ţări comuniste, e totuşi bine că le facem. Vor fi confuzii, vor fi, poate, nedreptăţi şi excese, vom avea de înghiţit, inevitabil, un desfrînat circ de presă, dar cred că avantajele vor prevala: vom avea o imagine mai corectă despre instituţiile şi politicienii noştri, despre România de ieri şi de azi, despre eşecurile noastre postdecembriste, despre noi înşine. Fireşte că ar fi fost preferabil ca toate astea să se întîmple la începutul tranziţiei şi nu în preziua integrării europene. Pe de altă parte, nu s-ar fi cuvenit să intrăm în Europa cu desuuri mîloase, turnînd parfumuri grele peste puroaie vechi. Iar cînd vorbim de corupţie şi de dificultăţi economice, trebuie să ştim că de vină nu sînt numai micul furtişag, neglijenţa, incompetenţa sau cine ştie ce defecte naţionale. De vină sînt obscure "lanţuri ale slăbiciunilor", mentalităţi inerţiale, resurse umane impure şi decise să profite de noul regim la fel, dacă nu mai mult, decît de cel vechi. Nu pot să nu observ că primii doi preşedinţi de după Revoluţie, deşi foarte diferiţi ca stil şi ca doctrină, nu par să fi luat în serios importanţa şi urgenţa unei curăţenii ca cea de azi. Ion Iliescu căuta un "consens" artificial, fără memorie, iar Emil Constantinescu avea - s-ar zice - alte priorităţi. Zelul deconspirării l-a cuprins abia acum, cînd nu mai are mijloace reale de intervenţie. Emil Constantinescu a lucrat cu oameni pe care acum vrea să-i dea în vileag. Ştia cine sînt pe cînd colabora cu ei? Dacă da, de ce i-a numit sau i-a acceptat în diferite funcţii? Dacă a aflat abia acum detaliile infamante pe care le invocă, se pune întrebarea cum le-a aflat. Are azi un mai mare acces la informaţie decît cînd era preşedinte? Trebuie admis că cel care a făcut ceea ce trebuia făcut a fost Traian Băsescu, el, care iritase pe mulţi (printre care mă număr), avînd aerul că nu poate condamna comunismul decît dacă i-o cere o comisie de experţi. Traian Băsescu a dat drumul tuturor digurilor "strategice" şi bine a făcut. Gestul lui trebuie flancat cu bună-credinţă, cu rigoare, dincolo de orice calcul de conjunctură şi de orice partizanat. Tipuri umane. Pentru spectatorul detaşat (dar cît de detaşat poţi fi?), "dosariada" scoate la iveală portrete umane şi reflexe comportamentale deopotrivă pitoreşti şi îngrijorătoare. Vedeta momentului rămîne Mona Muscă. Uneori îmi e milă de ea, aşa cum îţi e milă de orice prestigiu surpat, de orice ţintă, prea la îndemînă, a injuriei generale. Foarte surprins nu pot spune că am fost. Simţisem, încă de cînd era ministru, că talentul ei politic era mult mai mare decît competenţele ei reale, că excela la capitolul "prezenţă scenică", gesticulaţie retorică, şarm popular, fără să dubleze aceste înzestrări cu discreţia nobilă a convingerilor autentice şi a muncii adevărate. Personajul pe care şi l-a construit - fată dintr-o bucată, aproape de oameni, bănăţeancă drăguţă şi sinceră - era, în fond, foarte asemănător cu acela al activistului "de omenie" din regimul trecut. Mona Muscă reprezintă însă un tip uman care a invadat masiv lumea autohtonă, după 1989: e vorba de cineva care îşi adjudecă toate circumstanţele în interes propriu, care se slujeşte pe sine în orice împrejurare, scoţînd tot ce se poate scoate din capriciile vremii. Mona Muscă nu a crezut în socialism şi nu a vrut să facă servicii Securităţii. Şi-a dat doar seama că, în condiţiile date, viaţa era mai uşoară şi linia carierei mai dreaptă, dacă ştiai să faci concesii oportune. Penetrantă, hotărîtă să se descurce, să valorifice în beneficiu propriu orice context, ea şi-a schimbat, după Revoluţie, discursul, înţelegînd că principiile şi limbajul sînt altele. Într-un sens, adaptabilitatea, obstinaţia, forţa ei sînt admirabile. Demne de o cauză mai bună decît aceea a promoţiei de sine. Dacă o citesc bine, Mona Muscă va avea dexteritatea şi energia de a se relansa. Nu pot refuza nimănui dreptul la retractare şi la un nou început. Dar chiar în varianta cea mai fericită, credibilitatea ei va fi plină de cearcăne. O vom contempla obosiţi, cu melancolia care, ei personal, pare să-i lipsească. Un cu totul alt caz este Ilie Merce. L-am văzut la televizor şi m-a cuprins o inconfortabilă răcoare. Un caz extrem de conştiinţă împăcată. Nici o umbră de vinovăţie, nici urmă de - oricît de formală - "autocritică". A fost un om "de bine", angajat într-o instituţie de bine. Securitatea era proteguitoarea românilor, securiştii - nişte eroi cumsecade, informatorii - oameni de ispravă. Dacă erai cinstit, n-aveai de ce să te temi. Pentru Ilie Merce, nu s-a schimbat nimic. Ba nu. Situaţia lui e mai bună. E parlamentar, ne dăscăleşte de pe micul ecran, ia o pensie substanţială. Nu pare tulburat nici măcar de faptul că toate beneficiile lui de-acum sînt rezultatul prăbuşirii sistemului pe care l-a slujit înainte. Din perspectiva lui, a zîmbetelor lui şmechere, a frizurii lui galeşe, Revoluţia din decembrie putea foarte bine să nu aibă loc. Totul era în regulă, totul este în regulă... Parcă tot Mona Muscă e mai simpatică.