Paradis à la carte
Pentru cei care au scris, demult, Biblia – fiii unor păstori care și mî-nau turmele lor de oi prin ținturile semideșertice ale Orientului Mijlociu, cu iarbă săracă, ploi puține și soare necruțător, Paradisul nu putea fi decît pe dos față de ce îndurau: un fel de oază fertilă, ca o grădină bine udată, cu umbră și iarbă, și mai ales cu mulți pomi roditori. Deliciul suprem, devenit marea ispită, era să iei dintr-un copac un fruct zemos și să l mănînci.
Pentru oamenii Nordului înghețat, nu umbra și fructele zemoase reprezentau marea răsplată, ci Walhalla, adică inversul a ceea ce aveau în mod obișnuit – o sală mare, bine încălzită la o sobă gigantică, cu o masă mare în mijloc, gemînd de cărnuri fripte și vin, unde vikingii răpuși în luptă benchetuiau, în timp ce afară domneau viscolul, gerul și întunericul fără sfîrșit.
Musulmanii, reținuți și sobri altminteri, închipuiau Paradisul ca pe o orgie cu fecioare și munți de pilaf, iar eroii lui Homer, osteniți de hărțuieli necurmate, sperau mai ales la odihnă pe Cîmpiile Elizee și pofteau să mănînce ceea ce nu încercaseră niciodată în viață – ambrozie și nectar.
La Dante, Paradisul se înfățișează mai ales ca o orgie de lumini. Sufletele fericite sînt scîntei: „...jucau lumini ce scînteiau sporite / cînd se-ntîlneau ori se-ntreceau pe rază“. Focurile vii îi vorbesc poetului, iar sursa lor e, desigur, „lumina care face / ferice-ntregul Cer“. Deliciile vin pe calea văzului: „Plăcerea-n Cer le dă lumină pură / ca rîsu-aici“. Nu-i de mirare: cînd apunea soarele, nopțile erau în Occidentul medieval lungi și întunecate, ba nici zilele nu se strecurau ușor prin ferestrele înguste, iar bietele opaițe și lumînări erau neputincioase să alunge întunecimea. Lumina, strălucirea erau echivalente cunoașterii, plăcerii și fericirii supreme; oamenii se temeau de întuneric, pe care îl populau cu monștri, demoni și vrăjitoare, cînd nu cu omeneștii tîlhari. Noaptea avea la ei o reputație urîtă. Invers, în Orientul Mijlociu: abia noaptea, cînd se domolește arșița, vine partea plăcută a zilei. Nu întîmplător, ziua calendaristică începe la evrei cînd se vede prima stea, Creația însăși ar fi început într-o seară, iar suferințele postului musulman de Ramadan încetează în fiecare seară.
Așa erau poveștile consolatoare ale omului arhaic – reversul a ceea ce trăia zilnic. Dar noi, oamenii de azi, cum ne-am dori Paradisul, dacă ni s-ar da voie să-l avem à la carte? (Poate că, spre a-și merita reputația, orice paradis n-ar putea fi decît à la carte.) Nu-i ușor de răspuns, dacă păstrăm regula inversării, căci le avem pe toate aici și acum. Vreți o grădină? Nu i nevoie să muriți fără păcat. Mergeți în Cișmigiu sau în Grădina Botanică – asta ca nu invocăm grădini celebre din Roma, Berlin sau Paris. Vă e poftă de un fruct zemos? Intrați la Cora etc. și găsiți fără penitență aproape fructele pămîntului. Vreți soare mult? Vă așteaptă vacanțe însorite pe plajele din Grecia, Antalya sau Majorca, asta dacă n-aveți bani pentru Florida. E mult mai simplu decît un bilet fără retur dincolo. Vreți un paradis de zăpadă? Norvegia și Finlanda vă invită și nu vă cer să fiți buni în schimb. Jinduiți după o fleică în sînge? O găsiți ieftin chiar și în birtul de vizavi, fără să muriți cu sabia în mînă. Poftiți după exotica ambrosie? S-a deschis la colț un restaurant thailandez. Ce mai e „invers“, în condițiile globalizării?
Cît despre lumină, ce banalitate în ziua de azi! Pînă și luminițele de Crăciun agățate de doamna Firea în București bat „lumina care face / ferice-ntregul Cer“ a lui Dante! Ce să mai vorbim despre locuri consacrate luminii, precum Parisul, New York-ul sau Las Vegas, unde puteți ajunge nu doar prin post și abstinență, dar chiar sînteți invitați să practicați acolo toate păcatele capitale! Și nici pomeneală de heruvimi care să vă alunge din lumină!
Ce-ar mai putea imagina un nou Dante în chip de Paradis? Poate un mall mare, ori interiorul unui avion intercontinental, cu Beatrice în rol de stewardesă? Ce știință supremă, divină, mai poți dori, cînd ai Google? Ce distracție, cînd ai televiziunea? Poate însă vreți să scăpați de birocrație, măcar pe lumea ailaltă; mă tem că asta nu-i îngăduit: trebuie totuși să țină cineva evidența sufletelor binecuvîntate. Doar nu vreți ca îngerii, arhanghelii și toți ceilalți să intre în șomaj? Așa că mai bine păcătuiți în continuare fără speranțe deșarte.
Și totuși, cred că ar fi ceva ce ne-am dori tare mult: lasă să fie acolo cald, rece, soare, umbră, lumină, un mall mare etc. – nu facem mofturi. Cu o condiție: după cîte am îndurat aici, măcar acolo să scăpăm de dușmanii noștri. De toți. De pildă, rasiștii să nu aibă acolo alături negri ori țigani, antisemiții să scape definitiv de evrei, a-teii de credincioși și reciproc, dinamoviștii de steliști și viceversa, scriitorii de critici și viceversa, Trump de democrați și democrații de Trump, Dragnea și Tăriceanu de Soros, copiii de părinții pisălogi, studenții de profesorii plicticoși, femeile de bărbații tirani, și bărbații de femeile cu hachițe, nurorile de soacre și reciproc, noi toți de vecinii enervanți din bloc, cît și de absolut toți ceilalți șoferi de pe șosea. S-o spunem drept: ne-am dori ca-n Paradis să nu intre decît maximum doi-trei inși aleși pe sprînceană și ca și pe ăia să-i putem da afară, dacă nu ne mai spun mereu ce ne place să auzim. Căci dacă, vorba lui Sartre, „Infernul sînt ceilalți“, cum altfel poți imagina Paradisul decît ca pe un loc unde scapi de toți ceilalți? Și pentru că veni vorba, nici pe Sartre și pe alți filozofi nu-i vom primi acolo. Cu sofismele lor i-ar zăpăci chiar și pe draci, necum pe îngeri!
Probabil că Dumnezeu a știut ceva despre jinduirile noastre și de asta a și renunțat să ne ofere Paradisul à la carte. Așadar, nu numai că sînt puțini cei care sînt primiți acolo, dar, odată repartizați la locurile lor, au un meniu fix, de internat. Cîntă toți laude Domnului ziua întreagă și privesc fix la Sfînta Față – nu c-ar avea ce să vadă la Ea, dar ca nu cumva să le scape vreo ocheadă laterală spre puținii lor vecini de Paradis –, sigur s ar întrista văzînd alături de cine s-a potrivit să-și petreacă eternitatea.
