Omul fără însuşiri
Tranziţia e marea şansă a oamenilor de mîna a doua. Şi a treia. Într-o lume aşezată, cu instituţii solide şi sobre, cu valori limpezi şi competenţe nemăsluite, asemenea oameni ar rămîne într-un sănătos anonimat. Ei profită însă de confuzia generală, pentru a-şi face un portret cît de cît plauzibil, pentru a se căţăra în atenţia publică, valorificînd mici resurse de tenacitate şi tembelism. Uneori, ameţiţi de o nesperată notorietate, ajung să creadă ei înşişi în propria făcătură: se păcălesc singuri, îşi iau impostura în serios, nu mai ştiu cine sînt şi ce pot. Lipsiţi de însuşiri notabile, dar gata să mimeze orice dexteritate, inşii de care vorbim seamănă cu omul invizibil: nu pot fi percepuţi decît dacă le arunci pe umeri o haină de împrumut sau dacă îi tăvăleşti în vopsele groase. Altfel, trec neobservaţi, simpli purtători de tavă pe scena veacului. Îi găseşti peste tot: în Parlament, în penumbrele aparatului guvernamental, prin judeţe, prin tot soiul de organizaţii zgomotoase şi obosite. Trăiesc din "relaţii", din accidente conjuncturale, din loialităţi şmechere, care nu uită să-şi ceară, la timp, răsplata. Dar din cînd în cînd dau lovitura. Se urcă în copac. Se zbenguie vesel, călcînd peste răsaduri. Ar fi putut, dacă ar fi stat la locul lor, să fie prizabili. La o bere sau la o palincă, în vreun mic orăşel "de munte". Şi-au ieşit însă din fire şi au invadat spaţiul public, posturile de televiziune, instituţiile publice. Fac carieră. E musai, deci, să luăm notă de existenţa lor. Spre exemplificare, să scoatem din grămadă un specimen, prezent, în ultima vreme, în dezbaterea publică, printr-o caracteristică reorientare politică. I. Talpeş. Lui Ilie Ceauşescu - cu care a colaborat "ştiinţific" înainte de Revoluţie - nici nu-i trecea, probabil, prin cap că avea alături un cripto-ţărănist. Nici Ion Iliescu - cu care a colaborat expert după Revoluţie - nu va fi bănuit că încălzea la piept un fan al lui Maniu, al lui Mihalache şi al lui Coposu. Rezultă că de mai multe decenii încoace, I. Talpeş a lucrat sub acoperire în încurcatele tranşee ale democraţiei autohtone. Un adevărat cal troian al politicii creştine în tabăra păgînilor de diferite culori. Am avut onoarea să-l cunosc. Era ambasadorul nostru la Sofia, la sfîrşitul anilor '90, după ce condusese, patru ani, Serviciile de Informaţii Externe. Bănuiesc că tocmai de la acest episod SIE i se trage blînda sminteală de care suferă încă. S-a văzut, brusc, în confidenţa secretelor planetare, "spion de spion", cum s-ar zice azi, om de club închis şi de dedesubturi. Genul care, cînd îţi spune ceva (fie o platitudine pompoasă, fie o pură prostie), se uită mai întîi conspirativ în jur, îţi face cu ochiul, sugerînd puzderie de subînţelesuri şi de informaţii sibilinice, pentru a conchide apoi misterios, cu apropo, cu aerul că ţi-a făcut, amicalmente, o destăinuire epocală. (Că, de pildă, demonstraţia din Piaţa Universităţii a fost o diversiune organizată de serviciile secrete din Franţa!) Cînd m-a vizitat, ca ambasador, la Ministerul de Externe (îl vedeam prima dată faţă către faţă), mi-a arătat - evident, hiper-confidenţial - scrisorile de adio ale unor omologi străini cu ocazia plecării sale de la SIE. Scrisori amabile care, în asemenea ocazii, se emit în serie, dar pe care el le trata ca pe nişte declaraţii de iubire, gata să constituie materia unui volum omagial. Nu s-a abţinut să-mi şi ceară ceva. Sofia nu era de nivelul lui. Ar fi fost mult mai util, cu relaţiile şi infomaţiile de care dispunea, ca şef al misiunii OSCE de la Viena, un post care implica totuşi abilităţi diplomatice îndelung exersate şi o oarecare (minimă) poliglosie... Ne-am mai intersectat o dată, la CNSAS, cînd, în calitate de consilier prezidenţial, venise să apere onoarea Bisericii Ortodoxe. (Istoricii viitorului vor stabili, poate, că acesta a fost momentul oportunei lui glisări spre creştin-democraţie.) I s-a spus că nimeni nu vrea să compromită ierarhiile, dar că legal este să avem acces la dosarele lor, dacă există. Şi, de altfel, cine poate decide care dosare să ajungă la CNSAS şi care nu? Să înţelegem, oare, că, la SRI, există un alt CNSAS, discret, care ne filtrează "marfa"? I. Talpeş a zîmbit cald, ca unul care ne face hatîrul să fie sincer: Da! Un grup de patrioţi, mai bine orientaţi ca noi, face, înaintea noastră, o igienică operaţiune de degrosaj. Omul iradia mărinimie şi înţelepciune. Înţelegeam în ce fel mitomania lui aproape candidă a putut avea, adesea, efect. Dovada: răspunderile care i s-au oferit. Asta pînă la alegerile din urmă, cînd era cît p-aci să rămînă "fără coledzi"! Şi atunci, fuga la Cotroceni, neicusorule, fuga la ţărănişti, puicusorule, pentru că nu se poate, mă-nţelegi, să ajungă pe dinafară. Parcă-l aud explicîndu-le tuturor, la ureche, că poate face şi desface totul, că are un plan rafinat, în plan intern, şi unul subtil, în plan extern. Şi parcă văd, am şi văzut deja, că e luat în serios. Eu unul îi doresc succes. Fără caraghioşi ca el am fi mai onorabili, dar mai plictisiţi. P.S. În numărul trecut, am încheiat articolul cu o referire la Figaro, cînd, de fapt, mă gîndisem la Don Juan. Cer scuze pentru acest lapsus pre-senil şi rog cititorii să facă îndreptarea cuvenită.
