Obișnuința
Cînd am intrat și eu, ca toată lumea (mai ales lumea de peste 65 de ani), în „distanțare socială”, prin rămînere aproape permanentă la domiciliu, fericit n-am fost deloc. Fără să fiu prea amator de ieșiri, totuși nu mi-a căzut bine să fiu silit să renunț la plimbări, în afara celor din jurul blocului, la întîlniri cu cîte un prieten în oraș, la vreo după-amiază sau seară la un spectacol, ba chiar și la colindatul mai mult la întîmplare prin vreun mall.
Treptat, m-am consolat. Ba, de cîteva zile, îmi dau seama că încep nu numai să mă obișnuiesc cu situațiunea, ci și că încep să mă complac în ea, să-i găsesc vădite avantaje și voluptăți neștiute pînă acum.
Am un program relativ uniform, dar nu chiar monoton, citesc enorm și scriu o mulțime, meditez, mă mai uit la cîte un film sau ascult muzică pe seară. Vorbesc mult la telefon, ca toată lumea, și țin cursuri studenților pe Zoom și pe Skype. Mai de curînd, particip online la un mic grup de discuții filozofice (animat de Dana Jalobeanu): ne vedem și ne auzim în fiecare vineri și zău că nu ne plictisim! Cu adevărat, filozofia e de folos în timpurile astea! Ziua privesc cu plăcere pe fereastră (locuiesc la parter) progresul primăverii în pomii din față și, cînd și cînd, urmăresc pe Internet progresul pandemiei, sperînd ca ambele progrese să se încheie oarecum simultan. Îmi îngădui la două-trei zile odată o scurtă plimbare de o jumătate de oră în împrejurimi, pregătind-o însă și așteptînd-o ca pe cine știe ce expediție în ținuturi îndepărtate; descoper și eu, precum atîția alții înainte, că valoarea lucrurilor nu-i decît relativă și că ne putem mulțumi cu puțin, fără mari pierderi, fiindcă voluptatea nu stă în cantitate, ci în contrast. Și, de fapt, nu sînt nici măcar singur: împart frățește apartamentul cu motanul meu răsfățat, învățînd de la el virtuțile răbdării, ale somnului pașnic și ale domesticității netulburate – motive pentru care sînt destul de invidios pe el. Mai adaug că-mi sînt frigiderul și cămara pline, că îmi petrec unele zile gătind diferite feluri pe care le mănînc apoi cu plăcere, după care revin la masa de scris sau recitesc clasici cu motanul în poală.
Recunosc, fiind pensionar, că n-am deocamdată probleme de bani, nici nu sînt în șomaj tehnic. Cred că, printre atîtea cazuri nefericite și chiar dramatice, sînt oarecum privilegiat, pe cît se poate să fii în asemenea vremuri. Îi plîng pe medici, pe polițiști, pe cei care și-au pierdut slujbele, pe cei care au copii mici care vor să iasă afară, ca să nu mai vorbesc despre cei care au de suferit direct, fiind bolnavi, de pe urma epidemiei; dar se pare că nu pot să-i ajut decît stînd acasă tot timpul. Ceea ce și fac în mod conștiincios. Și, curios, iată că a început să-mi placă.
Deja însă mă gîndesc cu oarecare îngrijorare la momentul cînd ni se va da voie să ieșim, căci e limpede că interdicțiile vor lua sfîrșit la un moment dat. Mă tem că atunci voi dezvolta un fel de agorafobie: mai întîi voi ezita să ies, dacă n-am neapărată nevoie. Dacă voi ieși, voi merge pe stradă cu fereală și teamă, cu mască pe față, firește, evitînd autobuzele și mai ales metroul. Căci – o știm cu toții – coronavirusul nu va fi dispărut la vară, ci va rămîne ascuns, la pîndă, gata să iasă din nou din cine știe ce cotlon și să se reverse peste noi. Voi căuta să ocolesc oamenii, nu mă voi pupa cu amicii și amicele, poate că multă vreme nici mîna nu ne-o vom da. Voi privi cu suspiciune orice cafenea sau restaurant, preferîndu-le, desigur, la nevoie, pe cele cu mese afară. N-o să-mi placă deloc ideea de a reveni la toamnă în clasele Universității, pentru a ține iarăși cursuri cu prezență fizică și nu online. De ce oare – mă voi întreba – nu putem continua cursurile online, cu care ne-am obișnuit atît de bine? Purtarea măștii mi se va părea o dovadă de civilitate și atenție față de semeni. Pe scurt, nu mă voi simți în ordine scos din vizuină. Ca să nu mai spun și că cel mai mic semn de răceală îmi va stîrni o alarmă complet disproporționată. Iată destule motive pentru a regreta anticipat securitatea și liniștea din aceste zile ale spațiului privat. Ca să nu par fricos, sigur că nu mă voi plînge cu voce tare de faptul că trebuie să am întîlniri și drumuri în oraș. Dar în secret, cu inocența umblatului liber pierdută, îl voi invidia din nou pe motanul meu, care, neavînd îndatoriri sociale, a rămas la fel de binedispus, egal cu sine și casnic, cum era și pe vremea cînd bîntuia coronavirusul.
Nu știu dacă îmi voi mai recăpăta vreodată acea inocență pierdută: da, s-ar putea să se introducă vaccinul, dar cine știe? Dacă coronavirusul SARS CoV-2 va fi învins, s-ar putea să apară mai tîrziu coronavirusul 3, sau știu eu ce alt specimen de microb sau virus afurisit. Iar siguranța naivă de dinainte mă tem că n-o voi mai avea nici eu, nici, poate, o mulțime de oameni din generațiile noastre. O anumită îngrijorare ne va urmări ori de cîte ori vom fi afară, ori de cîte ori vom călători, ori de cîte ori vom ajunge în mijlocul unor mulțimi. Vom scăpa poate chiar de coronavirusul nou, dar fobia de ieșit afară și de contacte fizice poate că ne va bîntui visele foarte multă vreme.
…Între timp, motanul s-a deșteptat și, pîș-pîș, a venit să vadă ce fac. Ce să fac, motane? Doar ți-am spus: te invidiez.
