O țară de președinți (continuare)
După articolul publicat – cu titlul de mai sus – săptămîna trecută, au apărut, previzibil, o sumedenie de comentarii nervoase: „Păi, ce faci, bă?! N-ai zis că te retragi?!“; „Aaa! Te-a plătit sistemul ca să-i ataci pe adversarii lui Iohannis!“. Una peste alta, nu ce-am scris era tema, ci, ca de obicei, ce se-ascunde în spatele rîndurilor mele, ce „sarcină“ mi s-a trasat și cu cît am fost „ispitit“… OK, îmi cer scuze! Uneori nu mă pot abține. Și, oricum, am zis că fac un pas înapoi, dar nu că mă-ngrop, că dispar de pe fața pămîntului. Mai am și eu cîte un mic acces de prezență, cîte o tresărire, cîte un suspin! Rog, deci, să nu mi se reproșeze că sînt (încă) viu. Iată, de pildă, chiar textul de față: m-am legat, data trecută, de cîțiva candidați la președinție. Am anticipat că voi continua, și asta fac acum. Oricum, nu persoane în sine aveam (și am) în vizor, ci un fenomen: fenomenul inflației de candidați pentru o funcție care nu e o șefie oarecare. E ceva mai mult decît președinte de bloc, patron de mall, primar comunal sau vedetă de televiziune. Ca să conduci o țară nu e destul să te simți împins de la spate de ghimpele misiunii. Să ceri nației să te iubească măcar atît cît te iubești tu însuți. Mai e nevoie și de reprezentativitate, prestigiu, charismă, listă de isprăvi de natură să probeze capacitatea ta de înfăptuire, de construcție, de uitare de sine în beneficiul comunității. Dar, mai ales, onestitate deplină, realism, sinceritate. Or, scena noastră electorală e plină de amatori mai mult sau mai puțin stimabili, pofticioși de onoruri, țanțoși, intoxicați de ei înșiși.
Uneori, e vorba, recunosc, și de oarecare candoare. Să-ți concepi atacul electoral pe bază de filme SF, cu mici metafore echivoce („pastila albastră“ ca „opțiune“) și aruncînd pe piață o dezbatere confuză despre colaborarea cu Securitatea în funcție de vîrstă înseamnă să joci la prețuri mici, să nu ai o reprezentare eficientă a electoratului și a nevoilor lui prioritare. Și mai înseamnă să nu ai consilieri buni, iar dacă îi ai, să nu-i asculți. Din păcate, marea speranță USR riscă paloarea definitivă dacă nu afișează o strategie, o retorică, o îndemînare pragmatică mai inspirată, mai impozantă.
Mai curînd veselă e ieșirea la rampă a unei doamne „umaniste“ din Cluj, care crede că sîntem colegi în NATO cu Rusia (admițînd, ulterior, că a fost o „greșeală de exprimare“). Cu asemenea declarații, doamna cu pricina ar avea mai multe șanse să obțină funcția de prim-ministru. Asta pe linia tragi-comică a doamnei Dăncilă, convinsă și dînsa că Irakul și Pakistanul sînt țări membre ale Uniunii Europene și că, în vizită la Podgorica, ești, de fapt, la Priștina. De „greșeli de exprimare“ nu mai vorbim: „negaționalism“, „imunoglobină“ etc. Dar ce contează? Vrei să fii președinte, nu profesor de română, geografie sau geopolitică! Iar doamna Dăncilă tocmai președinte vrea să fie, la concurență, de altfel, cu doamna Bruynseels…
Despre domnul Pleșoianu nu sînt de făcut comentarii. E un exemplu clasic de autoeroizare. Bucuros de sine, exasperat de restul lumii, gata să ne salveze, dacă nu cumva vom fi atît de proști încît să nu-i vedem aripile și mintea, tînărul domn are totul în buzunar (în afară de voturi, care i se fură, pervers, de sorosiști, venetici, compatrioți fraieri, sistem…).
Ce-ar mai fi? Dl Toader Paleologu. Nu pot să nu recunosc că ideea de a avea un președinte care știe să se poarte, știe să vorbească (în mai multe limbi, chiar și în română), care a fost și ministru, și ambasador, care a făcut studii strălucite la marile școli ale lumii, mi se pare foarte atrăgătoare. Și nu e vorba de mulțimea cunoștințelor și de convingeri venerabile. E vorba, pur și simplu, de bună creștere și de educație europeană. Mi-aș îngădui, totuși, un sfat: să se ferească a-și ambala înzestrările (remarcabile) și genealogia într-un autocomplezent complex de superioritate. Nu dă bine nici dinaintea alegătorului autohton, nici ca simptom garantat de boierie autentică…
Lista rămîne, din cîte înțeleg, deschisă: mai e și „singurul liberal“ român, dl Cataramă, mai e și ezitanta doamnă Firea, mai e – aud în ultima clipă – și unul Ninel, român singuratic printre tot felul de vînduți și apostați, dar și alții, cunoscuți și nerecunoscuți, de necrezut și de nerecunoscut, gata să moțăie mîntuitor pe altarul Patriei.
Despre dl Klaus Iohannis nu vreau să valsez analitic. Atrag doar atenția oponenților săi că au găsit cea mai ingenioasă soluție de a-l sprijini. E atacat cu cele mai nătîngi argumente, de natură să facă din „critică“ un fel de „periniță“ drăgălașă. Ba că nu face nimic, ba că face, neconstituțional, prea mult, ba că acceptă un „umilitor“ cadou de la Trump (o șapcă, pe care și-o pune, rîzînd, pe cap, în loc să o bage discret în buzunar sau să i o azvîrle patriotic în obraz donatorului), ba că e neamț (adicătelea nițel cam nazist, cum și-au permis să declare unii lideri iresponsabili din PSD), ba că merge cam des la schi, ba că nevastă-sa se îmbracă greșit, ba că sloganul său electoral („Pentru o Românie normală“) îngăduie o lectură, pe inițiale, care sună: PORN! Încondeiat cu asemenea bombăneli zglobii sau pompoase, omul devine pur și simplu simpatic. Sigur, nimeni nu e perfect, dar măcar cu dînsul nu riscăm surprize nocive: nu ne face de rîs cînd iese din țară, nu vorbește buruienos, nu promite miracole.
Ce-o ieși din tot acest carnaval, vom afla în curînd. De un singur lucru putem fi siguri: nimeni nu va învăța nimic din experiența acestei campanii. Nici poporul, nici politicienii. Peste cinci ani o vom lua de la capăt. Cu aceleași portrete reambalate, cu aceleași discursuri daco-romano-turcești, cu același umor involuntar, cu aceeași obrăznicie sfruntată, cu aceeași candidă inadecvare. Dar, cum-necum, o s-o scoatem la capăt. Vorba lui P.P. Carp: „Românii au atîta noroc, că n-au nevoie de politicieni“.
