O țară de președinți
Cu această perplexitate îmi „încununez“, de la o vreme, ziua (închizînd televizorul). Cînd, deodată, descopăr că am publicat un articol cu exact acest titlu și acum cinci ani, tot într-o campanie electorală. Rezultă că nu trăim un episod politic acut, accidental. Ci o boală cronică: cu simptomele ei ne vom întîlni ritmic, ori de cîte ori vom avea alegeri. Reiau deci articolul din 2014, dar cu mici modificări și cu mari adaosuri de actualitate. Așadar:
Se spune că românul e născut poet. De la o vreme, am oarecari motive să cred că e născut președinte. Pe măsură ce strunga alegerilor se apropie, numărul oilor care se îmbulzesc să treacă prin ea pentru a livra lapte de Cotroceni crește. Pe nepusă masă, cîte un cetățean „responsabil“ iese din rînd și își depune candidatura. Lume de toată mîna, fete și băieți (…), gazetari și artiști, prestatori de servicii incerte, idealiști solemni, șmecheri multicolori, profesori școliți și școlitori, afaceriști hîrșiți în rele, anonimi gălăgioși, ce mai, o întreagă (și pestriță) oaste, sub flamura căreia mărșăluiesc infanteriști glorioși, unii mai cumsecade, unii mai smintiți, unii mai ridicoli, toți siguri de victorie și gata să ne facă fericiți. Ca într-un clasic exercițiu de dicțiune: „juști și juni, jilavi și jalnici, înjunghiați și cu jugaștri…“. (…)
Într-un fel, situațiunea e euforizantă. Faptul că avem atîția doritori de bine, atîția gladiatori în arena eroismului public, atîția campioni ai siguranței de sine arată că sîntem o nație viguroasă, încrezătoare în viitorul ei luminos și… candidă. La alții, bătălia electorală pentru funcții supreme se dă, de regulă, între doi combatanți (maximum doi sau trei în etapa preliminară). La noi e inflație! De-atîta belșug, nu știi ce să cumperi. La alții, candidații prezidențialelor se cunosc din vreme: sînt anunțați cu mult timp înainte de scrutin, sînt pregătiți și susținuți de echipe competente, sînt prezenți, cu un profil bine definit, pe scena politică, așa încît alegătorul are răgazul să-și facă o idee consistentă despre gîndirea, caracterul, înzestrările și faptele celui care, în final, îi va cere votul. La noi, ieșirea în manej e de o spontaneitate aiuritoare: brusc, în ultima clipă, o seamă de pretendenți simt cum se aprinde în sufletul lor flacăra misiunii. Ieri – oameni la locul lor, administratori ai unei „specializări“ onorabile sau figuri din rîndul doi, azi – purtători de faclă. Ieri – oameni de partid conștiincioși, azi – alergători bravi pe cont propriu. Ieri – înregimentați de aceeași parte a baricadei, azi – de o fulgurantă independență. Parola muschetarilor („Toți pentru unul, unul pentru toți!“) nu mai ține. Acum se poartă „Fiecare pentru sine, toți contra tuturor!“. Înfloresc scenariile, suspiciunile, amenințările și negustoria. Pentru bietul alegător, peisajul a devenit luxuriant. Marea decizie pare lăsată la voia întîmplării. Oferta e una strict numerică, în loc să fie una a calităților pregnante.
Nu vreau să demobilizez pe nimeni. Constituțional vorbind, oricine are dreptul să intre în luptă. Nu contest, în cîteva cazuri, îndreptățirile personale și contextuale ale celor care au hotărît să se „angajeze“. Constat doar că această variantă de campanie, acest mod de a traversa un episod electoral este neprofesionist, improvizat, neserios. Și mă tem că rezultatul va fi pe măsura acestei nefaste „originalități“. (…). Vom culege roadele unei cronice imaturități politice și civice.
„Fotografia de grup“ a celor intrați în cursă în sesiunea de-acum nu e lipsită de un trist haz carnavalesc. S-ar zice că înclinația de a candida la funcția de președinte al României a devenit un hobby, un „pariu“ tentant: „În fond, de ce nu?!“. Să nu ne blocăm în prejudecata „calificărilor“ subînțelese pentru oficiul suprem. Experiență politică consistentă? Isprăvi publice memorabile? Înzestrări de neocolit, cînd devii reprezentativ pentru milioane și milioane de oameni (ținută, educație, charismă, limbi străine)? Să nu ne patetizăm! Putem da oricînd exemple „șchioape“, de pe întreg mapamondul. De ce am fi noi mai cu moț? Dacă ne vrea poporul e destul. De altfel, „poporul“ e o nebuloasă greu sistematizabilă. Important e să-i spui că ești patriot, gata de sacrificiu, supărat pe veneticii care ne batjocoresc și ne fură, capabil să scoți țara la liman, s-o cureți de „greaua moștenire“ a antecesorilor și să o umpli de bănuți și untdelemn…
Iată cîteva schițe, sumare, de portret. Unii s-au prins că e bine să te declari „independent“. Ai fost la Alianța Civică, la PNL, la PDL, la ALDE, ești sprijinit de ALDE și Pro România, dar în adîncul sufletului tău ești independent, fată mare, abia născut. De notorietate nu mai vorbim: cum să fii actor de-o viață și să nu fii cunoscut și recunoscut cînd mergi la piață? Nu se putea, mă-nțelegi, ca un asemenea om să stea deoparte cînd țara e-n nevoie. Se uită în jur, nu-i place ce vede și își dă seama, brusc, că i-a venit vremea. E nevoie acută de intervenția lui providențială! Ce face românul (adevărat) cînd suferă pentru țărișoară? Se sacrifică, se face șef suprem, pune mîna pe hățuri. Lasă modestia deoparte („Folosesc modestia ca armă!“ – recunoaște, cinstit, actorul: un fel de a spune că, sub aparențe, e o fiară sigură de sine). Are la îndemînă și soluții rapide: Președinția nu mai trebuie să aibă sediul la Cotroceni! Iar președintele nu mai trebuie numit „șeful statului“. Nu! Vom amenaja un birouaș decent undeva în Ferentari, iar pe ușa lui vom scrie numele președintelui, cu specificarea „patriot român“. Cu asemenea măsuri, țara se va pune rapid pe picioare. Ca să rămînem în sfera „artelor spectacolului“, să amintim și de vitejia unui alt actor, actualmente director al Circului din București, înclinat și el să iasă la luptă. Una dintre motivațiile sale nu e lipsită de duioșie: i-a promis mamei sale că, dacă va fi cazul, va sfîrteca relele țării și va instaura domnia binelui. Doamne-ajută!
Extrem de original e și un domn care, săptămîni întregi, a spălat pe jos cu cei care vor să valorifice în beneficiu propriu suferința poporului (în speță, crima de la Caracal). Niște nemernici, care au avut și tupeul să-l bănuiască pe el de o asemenea urîțenie sufletească. Iată însă că a auzit, dintr-odată, vocea poporului. Care va să zică, dacă eu nu vă vreau, voi mă vreți! OK, n-avem ce-i face! „Cei care vor să devină președinți pe spinarea unor victime nevinovate sînt niște scursuri. Cu o singură excepție: eu. Voi accepta martirajul candidaturii și mă voi pune pe treabă!“
Din lipsă de spațiu, ne oprim, deocamdată, la cele cîteva mostre de mai sus. Vom reveni. Dar și așa, am strîns destule argumente că sîntem mereu nepregătiți, absorbiți strict de licărul incert al momentului, de porniri conjuncturale, fără temelie fermă și fără perspectiva construcției coerente. Stăm sub blestemul spasmodicului. Politica autohtonă e o succesiune de puseuri de febră, la capătul cărora moțăim sleiți, sperînd o miraculoasă „transfuzie“ de normalitate și bună-cuviință.
