O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir. Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul "Cu stînga pe dreapta călcînd", Dilema veche, nr. 243.) Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară - sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva "socialismului real" (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic). Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip "comunist" sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste. Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud. Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, "anume", cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa? Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés, G.M. TamáS P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau - cum spune Roger Scruton - "dogmatica" conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura. În schimb, "stînga eternă" poposeşte pe tărîmul unui "regim de adevăr", cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: "Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş...ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător." Iar "dreapta eroică" (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.