O pagină regăsită printre hîrtii din 1990

În atmosfera sărbătorească a lui decembrie (Marea Unire, Revoluţia din 1989) mi se pare încă utilizabil ca materie de reflecție un text scris acum vreo 26 de ani. E despre episodul „evenimentelor“ care au evacuat regimul comunist din România, despre faptul că acele evenimente ne-au găsit nepregătiţi şi despre o stare de spirit din care n-am ieşit încă nici astăzi, cînd stăm, destul de nedumeriţi, în pragul unor decisive alegeri. Judecaţi şi domniile-voastre.

Cînd, la sfîrşitul anului trecut (decembrie 1989), regimul comunist din România s-a prăbuşit, nimeni, dar absolut nimeni nu era pregătit pentru o noutate de asemenea anvergură. Deşi toată lumea sperase, decenii întregi, să se ajungă aici, deşi toată lumea aştepta de mult, cu un patos mut, să se întîmple ceva, în clipa în care evenimentul aşteptat s-a produs, toţi am reacţionat cu un amestec de euforie şi perplexitate. Dar nici perplexitatea, nici euforia nu sînt substanţa optimă a unui reînceput… E ca şi cum am fi stat cu toţii pe un peron mizer, privind furtiv în direcţia unui tren care nu mai venea. Şi, deodată, ca prin farmec, trenul soseşte. Ne aflăm faţă în faţă cu incredibilul, cu miracolul pur. Trenul opreşte brusc lîngă noi, palpabil, sonor, învăluit în aburi calzi. Iar noi privim sideraţi, urlăm de bucurie, ne îmbrăţişăm unii cu alţii, după care constatăm că, de fapt, nu sîntem încă gata de plecare. Avem bagajele nefăcute (şi, de altfel, n-am reflectat niciodată ce luăm cu noi şi ce nu), avem o imagine neclară a destinaţiei spre care pornim, a traseului care ne aşteaptă. Tot ce ştim e că nu mai vrem să întîrziem nici o clipă pe peronul mizer pe care ne aflăm. Rezistaserăm, cataleptici, într-un pustiu arctic şi iată-ne preluaţi de valul unui dezgheţ brutal. Trecem, dintr-odată, de la frig la febră. Plutim. Cînd însă beţia desprinderii de tărîmul constrîngător al banchizei se şterge, ne trezim pe nepregătite într-o lume fără repere. Voluptatea derivei eliberatoare e de scurtă durată. Începe dubiul, teama şi, în cele din urmă, dezamăgirea; cea mai amară dintre dezamăgiri. Descoperim, melancolici, că e mai uşor să suporţi istoria decît s-o faci.

Simpla descriere a nepregătirii noastre e un portret al strîmbătăţii interioare pe care comunismul o impune firii omeneşti. Comunismul este campionul inegalabil al unei performanţe negative: el nepregăteşte oamenii, îi neisprăveşte. Îi transformă, cu alte cuvinte, în vietăţi inconsistente, incapabile de iniţiativă, de acţiune riscantă, de răspundere asumată. Anexe ale unei tutele inflexibile şi generalizate. Comunismul – în care totul e politizat – dezvaţă de politic. Adică de participare, de viaţa solicitantă a cetăţii. Întrucît orice viaţă comunitară e, în regimurile comuniste, trucată (sub formă de „adunări spontane“, „şedinţe“, „acţiuni colective“ etc.), omul devine, în adînc, un animal singuratic şi neîncrezător, o fiinţă fără reflexe civice, o non-persoană. Organul comunicării şi al comuniunii se atrofiază. Limba însăşi devine o schemă organizată spre a camufla. Individul ajunge politiceşte idiot, în sensul originar, grecesc, al termenului: lipsit de instinct comunitar, izolat, asocial.

Să adăugăm că a nu te integra, a nu te angaja, a evita orice intersectare cu forma comunistă a civismului (singura acceptată de autoritatea de stat) este, în orice regim totalitar, singura modalitate de a-ţi salva sufletul. Prin urmare, nu numai acţiunea directă a politicii comuniste era deformatoare, ci şi reacţia intimă la care te obliga, efectul indirect al opresiunii. Căci trebuia să te mutilezi pentru a supravieţui. Marea automutilare era tăcerea: o tăcere unanimă, nici măcar elocventă. Pentru că nu atît refuzul de a participa la butaforia publică se vedea exprimat în această tăcere, cît o variantă tot mai compactă de resemnare. Iar resemnarea nu e niciodată pregătită să făptuiască; nici măcar să reflecteze asupra faptei posibile. Cu o comunitate atît de bine antrenată spre a se resemna nu se poate construi nimic.

N-am fost pregătiţi pentru marea schimbare. Şi n-am înţeles că, dacă vrem cu adevărat să începem această schimbare radicală, trebuie să începem cu noi înşine.