O mare nedreptate
Sper că nu sînt primul care semnalez opiniei publice această mare nedreptate. Și totuși, văzînd că ea continuă nestingherită, că nici o autoritate nu se sesizează, nici un ONG nu intervine cu aplomb, nici un politician nu ridică chestia în Parlament și nici o televiziune nu face o anchetă-trăsnet, mă văd obligat să vorbesc: nedreptatea noastră, a oamenilor, față de animale este strigătoare la cer: nu numai că pe multe le căsăpim și le mîncăm în continuare, deși e dovedit științific că se poate trăi prosper și mai ales fericit mîncînd numai semințe și ierburi, nu numai că le muncim încă pe alocuri punîndu-le la jug și călărindu-le, le expunem în grădini zoologice pentru plăcerea noastră, asta ca să nu mai vorbim despre testarea medicamentelor pe ele, dar – și asta e cu mult mai grav – le și insultăm la tot pasul.
În ce fel? Păi, e evident: un tip e prost ca noaptea, îi strigi că e bou. E un politician gălăgios și arogant, îl faci măgar. E lacom, îl tratezi de porc. O femeie e conformistă și naivă, îi spui că e o gîscă; dacă e urîtă, declari că seamănă cu o maimuță. Dacă se îmbracă țipător, o faci „pupăză“. Dar lucrul cel mai ridicol abia urmează: în toate aceste cazuri, cine se supără e tocmai insul sau insa în cauză: se face roșu, te insultă la rîndul lui, ba chiar dă să sară la bătaie; ori, dacă a fost publică această calificare și personajul e puternic, te dă în judecată, pentru „lezarea imaginii“! Uneori mai sar ca arse și diferite organizații, acuzînd discriminare etc. Și nu-i normal? – poate veți zice. N-a fost „lezată imaginea“? Ba da, dar nu a omului, ci a bietului dobitoc cu care s-a făcut comparația. Să-i spui unui tîmpit că e un bou este, de fapt și de drept, un compliment secret adus omului: căci boul nu-i deloc prost, în schimb, e muncitor, răbdător și înțelept – calități mai întotdeauna de negăsit la omul respectiv. Așadar boul ar trebui să se simtă calomniat, mai ales cînd e folosit pentru caracterizarea unui om public, care dă în gropi de incompetență, iar politicianul ar fi cazul să zică mersi. Sigur, unii veți spune, făcînd pe subtilii, că e urît să lezezi demnitatea măreață a omului „făcîndu-l“ animal în sine, căci omul, zice-se, e după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, iar animalul încă nu și-a inventat zei cu care să semene, așa cum observase de mult un filozof. Nu știu cum e chestia asta cu Dumnezeu, dar spuneți-i unui bărbat muieratic că e un armăsar și să vedeți că e foarte onorat. Am zice chiar că „se umflă în pene“, dacă nu i-am insulta cu asta pe curcani sau pe cocoși. Tipilor cu funcție de conducere le-a plăcut întotdeauna să li se zică „lei“, „vulturi“ sau chiar „lupi“, fără să aibă impresia că „imaginea divină“ e afectată. Așa că, dacă acceptă că identificarea cu unele fiare e nobilă, de ce refuză identificarea cu alte viețuitoare, în felul lor cu nimic mai prejos și foarte onorabile, precum șacalii, hienele sau chiar cîinii? În cazul cîinilor, de altfel, ipocrizia noastră atinge o culme: pe de o parte, răsfățăm cîinele cu titlul de „cel mai bun prieten al omului“; pe de alta, e aproape de neînțeles de ce se supără cineva dacă îi spui că „linge mîna stăpînului“ sau că „se gudură“ pe lîngă patron ca un cîine. Nu el, ci cîinele ar trebui să fie ofensat, fiindcă credința, onestitatea și prietenia lui neprecupețite și dezinteresate sînt comparate cu lingușirea și fățărnicia oportuniste dezgustătoare ale unei slugi umane. Și totuși, omul și nu cîinele ne dă în judecată în astfel de situații!
Ce să mai spunem de expresii nu numai insultătoare, dar și sinistre, cum e zicerea noastră „a rupt pisica“. Adică, atunci cînd un politician mediocru face, după multe ezitări, un gest radical nechibzuit (care de obicei se va dovedi inutil sau tardiv), zicem că „a rupt pisica“. Iar pisicile – ăsta e scandalul – torc liniștite sau escaladează acoperișurile în continuare, fără să protesteze, bietele de ele, împotriva includerii lor nevoite în viața socio-politică și în fantasmele sadice ale omului.
Pe scurt, sîntem de părere că cei care, în dezbaterile publice, de la nivel de cîrciumă la cel global, sînt calificați în focul argumentelor cu nume de animale (domestice ori sălbatice) ar trebui să se considere onorați și mulțumiți: iată, prostia, lașitatea, trufia, vanitatea, lăcomia lor au fost „mîntuite“ cumva prin comparația animalieră: unite cu nevinovăția și frumusețea naturii, viciile „chipului lui Dumnezeu“ s-au îmblînzit. Devenit „porc“, omul lacom parcă nu mai e cu adevărat vicios, cum n-a fost niciodată bietul porc, ce mănîncă de zor și urmează să fie sacrificat de Ignat, doar fiindcă l-am îndopat. Desemnată drept „gîscă“, proasta ori naiva capătă parcă o aură de înțelepciune, împrumutînd-o de la gîște, despre care biologii ne spun că sînt cum nu se poate mai înțelepte și mai devotate tribului lor.
Din păcate, lucrurile nu merg așa: tocmai păcătoșii de oameni sînt cei care fac scandal și se supără, iar animalele – bune, frumoase și naive – îndură comparațiile lor insultătoare în tăcere. Cîtă nedreptate! Situația e de-a dreptul intolerabilă. Trebuie să luăm poziție, să facem ceva – poate să punem de un ONG, două, poate să lansăm o acțiune publică, o petiție ori să deschidem o acțiune în justiție. Trebuie odată și odată să rupem pisica! Pardon!
