O idee bună

Săptămîna trecută am fost invitat la o dezbatere televizată à propos de comisia prezidenţială pentru condamnarea comunismului. Domnul Bucurenci, un foarte talentat moderator, n-a avut la dispoziţie decît puţin peste o jumătate de oră pentru a-şi conversa interlocutorii, aşa că am rămas nevorbit. Mă uit cu jind ce spaţii de emisie generoase au Gigi Becali şi Irinel Columbeanu, ce stăpîni pe situaţie sînt domnii Moraru şi Diaconescu, ce ample dezbateri se organizează pe marginea cîte unui meci de fotbal. Şi totuşi, nici problema comunismului nu e de ici, de colo. Aşa că am să spun rapid şi discret, în Dilema veche, ceea ce n-am mai apucat să spun la televizor, deşi îmi stătea pe limbă. Mă întrebam, în timpul emisiunii, dacă nu cumva relativismul preşedintelui Băsescu cu privire la dimensiunea criminală a comunismului nu e expresia "subconştientă" a relativismului pe care a ajuns să-l aibă întregul nostru popor în această spinoasă chestiune. Printre cei mai în vîrstă avem destui nostalgici, iar printre cei tineri - o sumedenie de amnezici. Inocenţi, dar amnezici. Nostalgicii sînt gata să ierte răul trăit amintindu-şi că ni s-au construit blocuri şi metrouri, iar amnezicii văd în problema totalitarismului comunist o problemă a părinţilor şi bunicilor. În primul caz, se spune că regimul comunist "a avut şi părţi bune", în al doilea că el "nu ne mai priveşte". Dar există şi un al treilea caz, care, de data aceasta, nu mai poate fi imputat conaţionalilor noştri de diferite vîrste. E vorba de relativismul internaţional la adresa comunismului. E destul să ne amintim ce greu şi neconcludent a trecut la vot Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Comunismul nu e, în fond, compromis. A spune că "a avut şi părţi bune" e insuficient. Trebuie să spui că ideea însăşi a comunismului e o idee bună, mare, frumoasă, eşuată numai prin proastă "implementare". Am auzit de atîtea ori propoziţia aceasta, şi de la oameni atît de inteligenţi, încît am căzut pe gînduri. Ce înseamnă, de fapt, "o idee bună"? Uzul cotidian al limbii e, cred, lămuritor. Spunem că am avut o idee bună cînd, în urma aplicării ei consecvente, obţinem rezultate optime. "A fost o idee bună să nu mai aşteptăm troleibuzul, sau să punem în bagaj două pulovere, sau să nu amînăm controlul medical." "A fost o idee bună să propunem dezbaterii parlamentare cutare lege, să votăm cu partidul X, să încheiem războiul de partea aliaţilor" ş.a.m.d. Prin urmare, o idee e "bună" cînd (1) se poate realiza şi cînd, (2) odată realizată, aduce beneficii. A califica o idee drept "bună" înseamnă a o evalua pragmatic. Există, desigur, şi idei "interesante", sau "originale", sau "atrăgătoare", sau "ingenioase", sau "subtile", dar ele nu devin "bune", decît dacă produc ceva de ordinul "binelui". O teorie poate fi "coerentă", "spectaculoasă", "îndrăzneaţă", dar, dacă nu duce la nimic, sau duce la ceva rău, ea nu poate fi numită o teorie "bună". Mi se va spune că există, totuşi, idei "bune" în sine, dar irealizabile. Da, dar ele nu se numesc "idei bune", ci utopii. Mi se va spune că există şi idei "bune", dar prost aplicate. Da, dar atunci trebuie fie să avem şi situaţii palpabile în care, bine aplicate, ideile cu pricina au dat rezultate bune, fie să nu le mai numim "idei bune", ci iluzii. Ar mai fi şi cazul ideilor "bune", pentru a căror împlinire e nevoie de suspendarea arbitrară a legii, a moralităţii şi a umanităţii. "Paradisul" construit pe cadavre. Dar dacă asemenea idei pot fi numite "bune", atunci fanatismul trebuie numărat printre virtuţile cardinale. Ce vrem deci să spunem, cînd vorbim despre comunism ca despre o "idee bună"? Bună lupta de clasă, cu victime, la nivel global, de ordinul zecilor de milioane? Bună desfiinţarea proprietăţii şi a liberei iniţiative? Bune minciuna propagandistică şi cenzura? Bună suprimarea libertăţii de exprimare şi de călătorie? Bun Gulag-ul? Bună sărăcia? Putem vorbi de vreo ţară, una singură, în care ideea comunistă a putut fi "bine aplicată" şi aducătoare de fericire? S-a dovedit "omul nou" altceva decît un exerciţiu al desfigurării? Şi "egalitatea" altceva decît pură demagogie? A fost "fraternitatea" altceva decît pură masificare în beneficiul unei oligarhii de imbecili? Antifascismul? De acord. Dar nu e o grosolănie să presupui că nu poţi fi antifascist decît în numele comunismului? Ce mai înseamnă "binele", dacă mizeria istorică a totalitarismului comunist poate fi încă uitată sau iertată, în numele unor sîngeroase "bune" intenţii, al unor abstracţiuni exaltate, al unor promisiuni delirante? Am avut norocul să scăpăm de un regim care a practicat răul nu ca pe un contrast al binelui, ci ca pe o "falsificare a binelui" (Alain Besançon); un regim al mistificării enorme. Condamnarea lui nu are nevoie de comisii de circumstanţă. Ea s-a pronunţat de mult, diferenţiat, abundent, apăsat. Iată o mostră din 1931: "Acolo unde a cucerit puterea, comunismul se dovedeşte sălbatic şi inuman într-un mod incredibil şi inexplicabil, aşa cum o demonstrează înspăimîntătoarele masacre şi ruinele pe care le-a acumulat în imense ţări din Europa Orientală şi din Asia". Textul face parte dintr-o enciclică a lui Pius al XI-lea, publicată la cinci zile după celebra Mit brennender Sorge, în care se anticipează dezastrele naziste. La 75 de ani după enciclica papală privind "sălbăticia şi inumanitatea" unui comunism încă neconsumat, dîmboviţenii şed şi cugetă. Vor ceva ştiinţific. Vor, pentru o dată, să înjure pe bază de documente...