O cultură, două culturi, trei culturi şi de la capăt

Un foarte simpatic amic indian, Raghavendra Gadagkar, specialist în obiceiurile viespilor, a aplicat acum cîţiva ani colegilor săi dintr-un Institut de Studii Avansate o grilă de analiză comportamentală, care să departajeze net între savanţii umanişti şi cei ai ştiinţelor naturale. Avem de-a face, declarase el, în final, cu două "culturi" distincte, marcate prin trei caracteristici: social scientists stau jos cînd vorbesc, natural scientists stau mai curînd în picioare. Cei dintîi preferă să-şi citească discursul, ceilalţi preferă să vorbească liber. În sfîrşit, cei dintîi folosesc citatul în mult mai mare măsură decît ceilalţi. Am putea dezvolta această dihotomie pînă la deriziune. Social scientists sînt mai singuratici, natural scientists - mai deschişi lucrului în echipă, primii vorbesc mai mult despre politică, sînt, preponderent, naturi militante şi, parcă, adoptă mai uşor vegetarianismul decît ceilalţi. Şi aşa mai departe. E un joc practicat isteric de un best-seller din 1959 al lui C.P. Snow (The Two Cultures). Dar "cultura" nu s-a născut nicăieri în lume, şi cu atît mai puţin în spaţiul european, pe două culoare paralele. De la presocratici la Aristotel şi de la Aristotel la Descartes, Pascal, Kant şi Goethe, "fizica" a trăit simbiotic cu "metafizica", în aceeaşi ogradă şi, adeseori, în aceeaşi minte. Goethe, mineralogul, opticianul, botanistul şi poetul Goethe aruncă în aer toate dihotomiile: ochiul - "marele simţ" al grecilor - unifică, în acelaşi elan, observaţia cu "theoria", empiricul cu speculativitatea. Cînd Dilthey, în 1883, lansează, pe marea piaţă a ideilor occidentale, termenul Geisteswissenschaft ("ştiinţa spiritului"), el nu evacuează, din perimetrul disciplinei pe care o întemeiază, nici conotaţia "ştiinţificului" (ştiinţele spiritului sînt ştiinţe ale lumii spirituale, ale "culturii", vor spune alţii, sau ale "valorii", dar nu mai puţin ştiinţe), nici pe aceea a practicilor "experimentale" (e vorba, spune Dilthey, despre "o ştiinţă experimentală a fenomenelor spirituale"). Cine vede mereu două culturi ratează un întreg univers de corelaţii, punţi, bucurii asociative. Un cunoscut sociolog german, Wolf Lepenies, alege să vorbească mai curînd despre trei culturi. El observă că, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, între ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului îşi face loc o disciplină nouă, sociologia, a cărei ambiţie e să introducă în cercetarea vieţii sociale "geometria" metodologică a cercetării naturii. Auguste Comte, a cărui statuie domină Place de la Sorbonne, forţează intrarea în curtea de onoare a celebrei universităţi, unde locurile de prestigiu revin lui Victor Hugo şi lui Louis Pasteur. Sociologia e o disciplină a intervalului şi un agent al modernităţii. Desprinsă de umorile critice ale intelectualilor umanişti şi de derapajele lor utopice, sociologia se ţine în acelaşi timp departe şi de amoralitatea ştiinţelor exacte. Ea vrea să fie rece, dar normativă moralmente, raţională, dar aptă să înlocuiască religia. Între timp, lucrurile se complică. Reprezentanţii ştiinţelor spiritului asumă tot mai apăsat ambiţii şi exigenţe ale ştiinţelor naturii: indiferent dacă se ocupă de subiecte "diafane", ei invocă proceduri "riguroase", inflexibilităţi metodologice solemne. "Ştiinţificul" şi "obiectivitatea" devin adevărate superstiţii. Asta în timp ce reprezentanţii ştiinţelor naturale se manifestă, dimpotrivă, tot mai prudent: au probleme de etică, intersectează metafizica şi, nu o dată, îşi descoperă afinităţi cu experienţa mistică. Pe scurt, "umaniştii" devin tot mai ţepeni, iar campionii ştiinţelor naturale - tot mai lirici... Umaniştii devin mai "naturalişti", iar naturaliştii - mai "umanişti". Între cele două culturi se instalează un complicat raport dialectic, aşa încît Odo Marquard poate vorbi, în 1985, despre "inevitabilitatea ştiinţelor spiritului". Teza lui este că ştiinţele spiritului sînt mai tinere (mai moderne?) decît ştiinţele naturale. Vico vine după Descartes, Dilthey vine după Kant, marii fondatori ai umanioarelor (de la Winckelmann la Burckhardt) vin cam la o sută de ani după marele moment al "naturaliştilor" (de la Galilei la Lavoisier). Rezultă că ştiinţele naturii sînt provocarea căreia îi răspund, compensatoriu, ştiinţele spiritului. Luminile ştiinţei au făcut ca lumea în care trăim să fie mai comodă, mai "raţională", mai bine pregătită pentru viitor. Dar pentru toate aceste avantaje, s-a plătit şi se plăteşte un preţ. Pragmatismul ştiinţific produce o lume mai omogenă, dar mai necolorată, mai "obiectivă" (adică mai neutră axiologic), dar mai arbitrară (adică în criză de repere, de "simţ al orientării"), o lume în care istoria şi - paradoxal - natura însăşi devin realităţi secunde. Într-un asemenea context, ştiinţelor spiritului le revine funcţia unei salutare reechilibrări. Ele readuc în scenă tradiţiile, polisemia, hermeneutica, gustul estetic, preocuparea etică, interdisciplinaritatea. Ştiinţele spiritului nu se opun modernităţii, ci îi aduc un corectiv necesar şi, prin aceasta, fac ca modernitatea să se poată instala fără pierderi colaterale. Ele fac, de asemenea, ca modernitatea să se poată povesti. (Pentru Marquard, ştiinţele spiritului sînt, prin excelenţă, "ştiinţe narative", singurele capabile să reducă "atrofia narativă" de care suferă omul contemporan.) Am putea spune că, în contextul modernităţii, ştiinţele spiritului asumă postura "păstrătorului" şi a "întîrzietorului". Asemenea acelui misterios katékhon (invocat de Carl Schmitt) din a doua epistolă paulină către Thessalonicieni, ele opun rezistenţă precipitării eschatologice a lumii. "Umanistul" e o frînă raţională în calea căderii accelerate a istoriei. Dar să nu mergem atît de departe. E destul să spunem că ştiinţele spiritului au avantajul de a grădinări modernitatea din afara ei, de a fi cenzura modernă a modernităţii. ...În rest, e mai bine să nu ne epuizăm în dihotomii. Spiritul european are alt traseu: de la o aurorală cultură unică, la două culturi specializate, apoi la trei culturi şi, în perspectivă, din nou la una singură, totalizantă. Cît despre felurile în care se poate trăi cultura, ele sînt, ca aventurile lui Figaro, mille tre...