O comisie pentru condamnarea comunismului?

Faptul e consumat. Avem o Comisie care va documenta legitimitatea condamnării comunismului. Comisia e prezidată de un mare specialist şi compusă din oameni a căror onorabilitate e incontestabilă. Evident, dacă în actuala conjunctură nu există altă cale pentru a-l determina pe preşedinte să facă o declaraţie publică adecvată, această cale trebuie acceptată. Scopul scuză mijloacele. Dar principiul acestei comisii rămîne, din punctul meu de vedere, inadmisibil. Iată de ce. O comisie constituită cu bună-credinţă nu poate anticipa rezultatul cercetărilor ei. Cînd pui la treabă o asemenea comisie, laşi deschisă, cel puţin teoretic, o alternativă: comunismul poate ieşi, la sfîrşit, înnegrit, ca un episod nefericit al istoriei naţionale, dar poate ieşi şi basma curată. Sîntem dispuşi să asumăm un asemenea rezultat? Mi se va răspunde că premisa actualei comisii e o judecată negativă asupra "vechiului regim" şi că ea nu urmăreşte decît să centralizeze şi să sistematizeze informaţia existentă, pentru a furniza temei "ştiinţific" unui gest politic altfel inevitabil. Dar dacă ştim dinainte ce vom obţine, dacă ştim dinainte că dictatura comunistă a fost criminală, atunci de ce ne mai trebuia comisia? Iar dacă nu ştim, dacă nu sîntem încă siguri că regimul comunist trebuie condamnat, atunci ne vom confrunta cu o serie de întrebări foarte delicate, al căror răspuns va avea, poate, nevoie de înfiinţarea a noi şi noi comisii de cercetare. Două exemple: 1) Ce a vrut să spună preşedintele Băsescu în campania sa electorală, cînd i-a vorbit lui Adrian Năstase despre "blestemul" sub care stă electoratul român: să aibă de ales între doi comunişti? Dacă nu e sigur că regimul trecut a fost chiar aşa de rău, atunci de ce a avea de ales între doi exponenţi ai lui ar fi un "blestem"? Iar dacă blestemul e blestem, de ce avem nevoie de confirmarea lui pe bază de "acte"? 2) Dacă nu sîntem siguri că experienţa istorică a comunismului a fost catastrofală, atunci cum vom susţine legitimitatea revoluţiei din decembrie? A spune că dictatura n-a fost necesarmente (sau integral) rea revine la a spune că revoluţia din decembrie n-a fost necesarmente (sau integral) justificată. Cu alte cuvinte, o comisie care ar stabili că nu există suficiente argumente pentru a condamna comunismul, în ansamblul lui, ar trebui, totodată, să declare că nu există suficiente argumente pentru a glorifica - drept providenţială - ziua de 22 decembrie 1989. Or, pentru noi toţi, această dată a devenit sacră. Aşa stînd lucrurile, la ce bun să mai faci o comisie care să condamne un regim, pe care istoria însăşi, masele adunate în stradă gata de sacrificiu, l-au răsturnat în chip radical? Dar nu numai revoluţia română a fost, în sine, o probă compactă a componentei malefice a comunismului. Toate evenimentele care au avut loc în 1989 în Europa Centrală şi de Est dovedesc în ce măsură dictatura comunistă devenise, pretutindeni, insuportabilă şi nefuncţională. Comisia de la Cotroceni are, în aceste condiţii, o sarcină cît se poate de ingrată: ea trebuie să documenteze evidenţe. Trebuie să explice poporului român că "Solidaritatea" poloneză, Havel, Soljeniţîn, Bukovski şi atîtia alţii n-au fost nici nebuni, nici agenţi ai imperialismului, ci că au avut argumente solide să se opună sistemului în care trăiau. Comisia de la Cotroceni va trebui să demonstreze că Budapesta, în 1956, sau Praga, în 1968, n-au fost simple adunături de huligani, după cum nici muncitorii din Valea Jiului şi de la Braşov n-au fost, în deceniile opt şi nouă ale veacului trecut, grupuri răzleţe de derbedei. Comisia de la Cotroceni va trebui să analizeze dacă prăbuşirea zidului care împărţea Berlinul, Europa şi lumea în două a fost un lucru bun sau unul rău, dacă asasinarea, în anii '50, a lui Gheorghe Brătianu, a lui Maniu, a lui Mircea Vulcănescu şi a sutelor de mii de ţărani, muncitori, studenţi şi oameni politici n-a avut, cumva, şi unele motivaţii conjunctural acceptabile ş.a.m.d. N-aş vrea să am o asemenea, suprarealistă, sarcină. N-aş vrea să ader la axa Washington-Londra şi, în acelaşi timp, să pun la îndoială declaraţia unui cunoscut preşedinte al Statelor Unite, după care comunismul a fost "un imperiu al răului". Am auzit voci, conciliante, încercînd să facă o paralelă între comisia creată de Ion Iliescu în legătură cu Holocaustul şi comisia lui Traian Băsescu privitoare la comunism. E un artificiu sofistic. Comisia Iliescu nu se întreba dacă Holocaustul trebuie sau nu condamnat. Sau dacă nu cumva a avut şi părţi bune. (Ar fi fost un scandal!) Era vorba, pur şi simplu, de a stabili măsura în care statul român are a-şi asuma o participare demonstrabilă la crimele naziste. Comisia Băsescu are cu totul alt scop: ea vrea să afle dacă există argumente irefutabile care să permită o condamnare oficială a regimului comunist în genere. Ca şi cum, întîlnind, la marginea Saharei, un om epuizat, cu buzele crăpate de sete, ai întocmi rapid o comisie de specialişti, care să dovedească, fără putinţă de tăgadă, că deşertul există. În suspectul ei relativism, comisia de care vorbim are şi o latenţă de radicalitate, la care, mă tem, iniţiatorii ei nu s-au gîndit. Dacă, în urma studiilor ei savante, comunismul va fi înfierat, de la înălţimea oficiului prezidenţial, drept criminal, atunci va deveni inevitabilă, ca şi în cazul Holocaustului, o legiferare subsecventă: oricine va mai îndrăzni să vorbească despre comunism în chip nostalgic, oricine va mai fi dispus să amintească de aşa-zisele lui "părţi bune" va trebui adus în faţa Justiţiei, ca negaţionist. Dinaintea unei astfel de perspective, nu-mi pot stăpîni un zîmbet cinic...