O boală letală: vanitatea

Reiau, exasperat, un text apărut tot în Dilema veche, în toamna lui 2012. Exasperat, pentru că, năpădiți de corupție și incompetență, nu mai percepem vicii mai adînci, care ne mutilează sufletește și sînt surse ascunse ale păcatelor aflate la lumina zilei. Cel mai rău dintre toate e vanitatea. O mai spun o dată, după cinci ani. Știu că fără nici un folos.

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Lovește în proști (care devin fuduli) ca și în deștepți (care devin proști). Smintește, în egală măsură, pe urîți și pe frumoși, pe talentați și pe netalentați, pe credincioși și pe atei, pe politicieni și pe „simplii cetățeni“, pe laici ca și pe aparținătorii clerului. Reușește să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simțul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decență, de generozitate. Eul propriu pîrjolește totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiții private, ceilalți devin adversari sau unelte, viața nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eșec de proporții, de vreo suferință destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, și eșecul e citit tot în cheia vanității: sînt de vină ceilalți, țara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuși, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniță bastonul de dictator.

Trebuie, totuși, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decît de metabolismul lăuntric al „omului simplu“. Un țăran vanitos păstrează, în exercițiul vanității sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios și, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziții publice care să dea frîu liber unei pernicioase dilatații de sine. Cît despre tîrgovețul obișnuit (de la funcționărime la veleitarii luptei politice), el își trăiește vanitatea mai degrabă ca lăcomie. Lăcomie de bunuri, de însemne ale reușitei sociale, de privilegii. Intelectualul vanitos trăiește mai puțin în lăcomia de cîștig, cît trăiește într-o desfigurantă lăcomie de sine. Atașat pînă la pasiune de calitățile sale, de îndreptățirile sale, de mintea și de farmecul său, de competența sa, de performanțele sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul spre statuie, spre demnitățile ultime, spre recunoștința obștească. Și cu cît e mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atît e mai ineficient și mai dezamăgitor. Inșii cei mai inteligenți ajung să fie, din cauza vanității, de o monumentală prostie. Inadecvați, nerealiști în deciziile lor strategice, din ce în ce mai caraghioși în defilarea lor arogantă dinaintea „mulțimii“, ei pierd, cu aere de învingători, toate bătăliile. Hipersensibili la lingușeală și opaci (cu o mină ofensată) la orice observație critică, asemenea indivizi sînt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poți îndoi de excelența lor, de anvergura lor providențială. Oricum, ei știu mai bine decît oricine ce au de făcut. Curățată de toxina vanității, intervenția lor în viața publică ar putea fi, într-adevăr, esențială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decît să încurce lucrurile, să înșele toate așteptările, să sporească haosul din jur.

Derapajul și falimentul multor vieți se explică prin nebunia latentă a vanității. Există femei frumoase pe care vanitatea le schimonosește fizic, există premianți care ratează cariere onorabile pentru că alunecă într-un sterilizant narcisism, există cupluri care sucombă din cauza unor intratabile accese de vanitate, de țîfnă autocomplezentă (de ambele părți). Dizolvantă la nivel individual, vanitatea nu e mai puțin primejdioasă la nivel colectiv. Vanitatea de partid, combinată cu impure interese de grup, pune cu ușurință între paranteze problematica adevărată a țării și a națiunii. Vanitatea națională, la rîndul ei, hrănită de un provincial excepționalism etnic, poate, de asemenea, produce monștri.

Succesul stimulează, inevitabil, vanitatea, anesteziind simțul deșertăciunii. Dar și insuccesul e, pe această linie, catastrofal: e urmat, mai întotdeauna, de irezistibile valuri de frustrare, în care mania persecuției, invidia, ura de toți și de toate ajung să frizeze patologia. O formă perfidă a vanității se exprimă în convingerea că ea este, preponderent, viciul altora. Dar repet: în fapt, nu scapă nimeni de ea. Sau aproape nimeni. O simțim, pe pielea noastră, zi de zi…