Note, stări, zile

Păltiniș, august 1993

Lîngă mormîntul domnului Noica am, o clipă, senzația că sîntem amîndoi la mormîntul lui. Îl percep, cu alte cuvinte, mai curînd „dincoace“ decît „dincolo“.

Mormîntul însuși are ceva cotidian, o indefinisabilă naturalețe: e îngrijit și frecventat, dar fără exces de protocol. De jur împrejur, un rînd de flori (discutabile…), crucea – frumoasă pe o parte, ușor expediată pe cealaltă, inevitabilele borcane (da, borcane!) cu lumînări și buchețele de sezon, pe scurt un ansamblu imperfect, dar „funcțional“. Exact cum cred că i-ar fi plăcut lui: în perfectă coerență cu „vila 23“, cu meniul fix de la „vila 18“, cu întregul lui mod de viață. E una din lecțiile pe care ne-am dovedit structural incapabili să o asumăm: a te simți bine în condiții aproximative, a valorifica (vezi și tratatul de ontologie) precarul. Pînă și lipsa lui de interes real (gust?) pentru artele plastice (greu acceptabilă la prima vedere...) îmi apare, dintr-odată, drept o uriașă capacitate de asumare firească a limitei, de asumare a confortului (sau disconfortului) estetic, fără bruiajul exigenței ultime, fără pretenții neacoperite…

Pentru un asemenea om, moartea e proba supremă: este binele ființei diminuate, plenitudinea minimalului, forța de a respira în vid.

Salzburg, iulie 2003

Amintiri recuperatoare din săptămîna petrecută la Sîmbăta de Sus: versiunea lirică a tristeții de a muri invocă, adesea, melancolic, frumusețile naturii, ale lumii pămîntești, de care mormîntul ne va despărți. E reflexul unei biologii solid ancorate în cosmologie: ca „ființe ale naturii“, resimțim, instinctiv, ca pe o catastrofă perspectiva unei reabsorbții oarbe în ciclurile „impersonale“ ale naturii. Vom redeveni mineralitate, vom pierde, așadar, distanța de lume pe care ne-o dă veghea conștiinței. Ceea ce nu putem gîndi este trecerea conștienței curente în alt regim, exterior sau, în orice caz, distinct de ordinea cosmologică. Or, în realitate, moartea e o trecere de la cosmologie la metafizică: nu o despărțire de peisajul imanent, ci o radicală schimbare de peisaj, mai exact un mod de a trăi tocmai peisajul schimbării, aproprierea diferenței, intuiția unei noutăți decisive, străine de „cosmicitatea“ experimentată anterior. Viața apare, probabil, celui mort la fel de stranie pe cît de stranie apare celui viu moartea…

● Un tînăr copt prematur (la 14 ani) mă întreabă abrupt – cu intensitatea specifică vîrstei – despre îngeri, Dumnezeu, credință. Constat stingherit că nu sînt pregătit să răspund: n-am la îndemînă decît banalități sau mici discursuri confuze. Mă bîlbîi, încerc să fiu „frapant“, insolit, expresiv. Simt eșecul. Nu unul strict retoric sau didactic. E vorba, de fapt, de precaritatea așezării mele spirituale, de indigența autenticității mele. Dacă aș fi fost amplasat interior acolo unde trebuie, aș fi știut ce să răspund sau cum să reacționez. Bîlbîiala mea sau măruntele artificii ale inteligenței cu care încerc să mă „salvez“ definesc – fără iluzii – statutul meu real, treapta pe care mă aflu… Iar această întîlnire ratată cu tînărul de 14 ani devine sensul săptămînii mele de la Sîmbăta de Sus.

● …„a vorbi în liniște cu Dumnezeu, cu gînd neclătit“ (Isaia Pustnicul, secolul V d.Chr.) și cu „minte neiscoditoare“. Pornind de aici se poate reflecta la igiena necesară a faptului de a gîndi în general. Gîndirea curată, gîndirea „productivă“ cu adevărat este „neiscoditoare“. Adică:

– străină de curiozitatea gratuită

– străină de spiritul critic suspicios

– străină de orice speculație (fudulie) intelectuală.

De dezvoltat…