Note, stări, zile

1 octombrie 2016, Köln

Întîlnire cu tineri români din exil, adunați laolaltă la invitația PS Episcop Vicar Dr. Sofian Brașoveanul. Majoritatea au buna iradiere a unei comuniuni autentice, vitală și destins interogativă, bucuroasă de dialog și de învățătură. O singură stridență: din sală, ia cuvîntul, la un moment dat, un „dreptcredincios“ supărat. Condamnă „erezia“ ecumenismului, e dezamăgit de ierarhii români care, în documentele Sinodului din Creta, nu s-au dezis de dialogul cu ansamblul lumii creștine, respectiv cu celelalte confesiuni ale comunității de credință care se revendică de la Noul Testament: catolicii și protestanții. Aceștia sînt „rătăciți“, îndrăciți, marfă umană degradată, bună de focul iadului. Dincolo de problema în sine, mă preocupă portretul și retorica vorbitorului, întîlnite, în ultima vreme, și la alți mireni și clerici de pe la noi. Mai întîi, „apărătorul“ liniei drepte e, din plecare, nervos. A venit la întîlnire anume pentru a certa asistența. Nu a venit să audă nimic, cu atît mai puțin să asculte. Nu dialogul, nu dezbaterea, nu confruntarea sînt scopul lui, ci simpla declarație de război. E întruparea unei convingeri infailibile, în numele căreia e gata să treacă la represalii. Ți se face frică. Dar și milă. Omul e intratabil, zidit în ura sa, sigur de adevărul său, osificat într-o certitudine nemiloasă. Simți că, la o adică, e gata să-ți ia gîtul. Dacă încerci să domolești atmosfera cu un pic de umor, te acuză de strategii satanice: vrei să-l delegitimezi, cîștigînd, în chip ieftin, simpatia audienței. Dacă încerci o construcție logică, te face vinovat de perfidie intelectuală: vrei să „aburești“ lumea. Invocă, arbitrar, Sfinții Părinți (pe care nu i-a citit), se exprimă neîngrijit în limba sa natală, e agresiv și nerăbdător, mult mai aproape de un fundamentalist musulman decît de ortodoxia pe care o apără furios. Dacă stîrnește milă e, între altele, pentru că, în mod evident, e un tînăr în căutarea unei „identități“ și a unei „cauze“. Nu se poate defini încă prin resurse ale propriei interiorități. Sau printr-un proiect de viață autonom. Și atunci preia un „gata-făcut“ „mobilizator“. Se „înrolează“. Își dă un sens, un conținut existențial, de natură să simuleze personalitatea, să umple neașezarea lăuntrică pe care o trăiește. Vehemența sa e și un mod de a se instala într-o facilă experiență a „solidarității spirituale“: e umăr la umăr cu cei de-un fel cu el, e „angajat“ în tabăra luptătorilor pentru adevăr și puritate. Valori pe care, firește, le deține. E în oastea, minoritară încă, dar vitează, a celor care apără creștinismul. Dar ce creștinism? Evident, altul decît cel îndeobște cunoscut: nu o religie a iubirii aproapelui, ba chiar a vrăjmașului, nu o religie a iertării, a pasiunii de a recupera oaia rătăcită și de a-l îmbrățișa, redemptor, pe fiul risipitor. Un creștinism – vorba Părintelui Scrima – a cărui Carte Sacră nu cuprinde îndemnul: „Iubiți-vă unii pe alții!“, ci porunca răstită printre maxilare țepene: „Urîți-vă unii pe alții!“. E, totuși, greu de înțeles cum poate experiența credinței să capete, în asemenea cazuri, un acru miros de sînge…

Fără dată (sfîrșitul anilor ’70)

Mitologia (și idolatria) „ță­ră­nes­cu­lui“ – o utopie a „romantismului“ urban… Evident, nu se pune problema de a contesta monumentalitatea arhetipală a țăranului, noblețea lui arhaică, simplitatea siderală a prezenței sale: un posibil model de civilizație interioară, o provocare venită spre modernitate din lumea „mumelor“. Dar țăranul însuși, cînd e autentic, ia peste picior „țărănia“ jucată, a „domnilor și domnișorilor“ de la oraș, care mimează „electoral“ sau „cultural“ statutul plugarului „absolut“, „perpendicular pe Dumnezeu“ – cum îi place să spună lui Petre Țuțea în momente de tonică înaripare. Mi s-a povestit o scenă caracteristică din acest punct de vedere, petrecută pe prispa casei de la Sihăstria a Părintelui Ilie Cleopa. Un grup de scriitori bucureșteni, conduși, euforic, de Ioan Alexandru, vine să-l întîlnească, în carne și oase, pe marele monah moldovean. „Spuneți-ne un cuvînt de folos!“ – propune poetul. Părintele Cleopa, intrînd, cochet, în rolul smereniei candide, se derobează: „Dragii mei, ce vă pot spune eu domniilor-voastre? Sînteți mari artiști, mari intelectuali, n-am ce să vă învăț eu, de-aici, din păcătoasa mea bojdeucă!“. „Poate ceva despre singurătate!“ – insistă Ioan Alexandru. „Știți domniile-voastre mai bine ca mine ce se poate spune, în cuvinte alese, despre singurătate“ – rezistă monahul. „Dar uitați, mă gîndesc că v-ar prinde mai bine o vorbă despre stelele nopții. Căci la oraș nu vezi noaptea, ca aici, întreaga desfășurare a cerului. Nu mai știi numele stelelor, nu le mai recunoști.“ După care Părintele Cleopa începe un inventar cuminte al tuturor constelațiilor vizibile pe firmamentul generos, de 180 de grade, de deasupra Sihăstriei. „Iată Carul Mare, iată Carul Mic, Cumpăna, Steaua polară, Orionul…“ Și atunci, dintr-odată, Ioan Alexandru se simte mai țăran decît cel care vorbea și care era, cu adevărat, un (superior) țăran al locului: „Bine, Părinte, dar de ce spui Orion? Țăranii noștri îi spun Tronul lui Dumnezeu!“ (ceea ce, de altfel, era inexact, căci, din cîte știu, țăranii numesc astfel constelația Cassiopeea). „Daaa?“ – se miră humuleștean Părintele Cleopa. Și, după o pauză ironică: „Noi îi spunem Orion“. Un fel de a domoli, milostiv, zelul „etnografic“ al scriitorului.