Note, stări, zile

6 septembrie 2004, Budapesta La şedinţa de azi, întîlnesc un exponent tipic al pozei retorice, o ilustrare aproape caricaturală a acelei categorii de oameni care îşi risipesc viaţa slujindu-şi, halucinaţi, propriul portret. Conştienţi, clipă de clipă, că au un profil avantajos, ei sfîrşesc prin a crede că nasul puternic, barba sapienţială, privirea acută, de care dispun, îi obligă la o anumită atitudine şi la un anumit tip de discurs. Au mereu o problemă (cu efect uneori euforizant, alteori inhibitoriu): să fie la înălţimea înfăţişării lor. Să-şi onoreze carcasa. 2003, primăvara Odată ce Dumnezeu e definit ca indefinisabil, cunoscut ca incognoscibil, afirmat ca negativitate supra-esenţială, dialogul cu El pare să se blocheze. Nu mai poţi avansa dincolo de misterul "neantului" Său. Cum arată, în această situaţie, viaţa spiritului? Cum poţi rămîne viu în căutarea ta, de vreme ce îi localizezi obiectul dincolo de orizont, acolo unde nu e de găsit nimic? Ei bine, ceea ce îţi rămîne e universul infinit al imaginii reflectate a lui Dumnezeu: "oglinda şi ghicitura", urma planării Sale peste oameni, împrejurări şi lucruri. Ai de-a face astfel, dintr-o dată, cu inepuizabilul. Urmează să pricepi nu masivitatea inabordabilă a nemijlocirii divine, ci ecoul ei ubicuu, barocul absenţei ei, sau, mai exact, al prezenţei ei indirecte. Atent să identifici în toate Suprema Amprentă, curios să intuieşti modul de a opera şi de a se ascunde al lui Dumnezeu, îţi dai seama că ai de cules o recoltă fără sfîrşit. Foarte aproape şi totuşi indiscernabil, Creatorul (şi creativitatea pe care o provoacă clipă de clipă) devine sensul şi deplinătatea fiecărei zile, miza întregii tale vieţi. După ce ai înţeles că nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu, abia atunci căutarea ta începe să fie "rezonabilă" şi fertilă: poţi simţi suflarea Lui, Duhul. Vineri, 16 ianuarie 1976 Visul de azi-noapte - un adevărat paradis psihanalitic. L-aş trimite, în plic închis, unor seminarii de specialitate, pentru a savura, apoi, jungla interpretărilor. Mă aflam, împreună cu tatăl meu, pe malul unui lac. Alături, aproape de noi, o barcă, iar de cealaltă parte a lacului - un fel de castel (amplasament oniric clasic, "de manual"). Tata pare să fie un fel de paznic al locului. La un moment dat, cineva de pe malul opus strigă după ajutor, cerînd paznicului (tata) să intervină. Privim intens spre locul cu pricina şi vedem cîteva personaje agitate (printre ele, foarte activă, o femeie), care încearcă să izgonească un elefant şi un urs enorm, aproape la fel de mare ca elefantul. Întîrziem să traversăm lacul (lene? spaimă?), iar cînd totuşi o facem, realizăm că totul s-a rezolvat şi că, de fapt, pericolul fusese minor. Se conturează, spontan, ideea de a mînca ursul, care, între timp, nu ştiu cum, fusese ucis. Pînă să fie gătit, fac, de unul singur, o plimbare prin castel. Mi se pare uriaş şi îmi spun, mereu, că e neaşteptat de mare pentru locuinţa unui filosof. E clar că, pentru mine, castelul e reşedinţa lui Jung. Într-un tîrziu, ajung în interiorul unui turn. Una din ferestrele lui, dispusă oblic, are dedesubt o dungă albă care, în interpretarea mea imediată, e un semn că mă aflu în chilia proprietarului. Turnul e foarte înalt. Privesc de sus, printre creneluri, spre plaja îndepărtată a lacului şi speculez că unghiul creat de creneluri e anume calculat ca să îngăduie observarea plăjii. Mă întorc la ceilalţi. Între timp, ursul fusese mîncat. Pentru mine nu rămăsese nimic... August 1969 Cîte unul, după ce că e plin de defecte, mai are şi personalitate! Rubens e un fel de Don Quijote pe dos. Cel de-al doilea are idealuri pentru care nu are înzestrări, celălalt are înzestrări pentru idealuri pe care nu le are. În catedrala de la Wawel, un călugăr tînăr, cu ochi grei şi cu un zîmbet uşor absent, mă întreabă de unde vin. Îi spun că din România. "În cazul acesta, vă voi da cîteva explicaţii despre catedrală în latineşte..." Martie, 1976 Emoţia "documentară" a imaginilor lui Canaletto dezvăluie una din limitele constitutive ale picturii "tradiţionale". Ceea ce vezi e viaţa împietrită a unei clipe: clădirile, oamenii, animalele îngheaţă într-un instantaneu înfricoşător, ca Pompeiul sub lava Vezuviului. Privirea pictorului ucide şi conservă deopotrivă. Cu alte cuvinte, ea are efectul devastator al unei catastrofe vulcanice.