Note, stări, zile

1973, primăvara Somnul în iarbă ca experienţă "iniţiatică": dormi pe corpul enorm al unei fiinţe vii, care doarme la rîndul ei. Cerul capătă o proporţie absorbantă, la fel firul vegetal, muşuroiul, insecta, devenite, prin proximitate, macroscopice. Eşti obligat la o spectaculoasă modificare de scară. Şi infinitul mare, şi infinitul mic îţi devin, simultan, intime. Miros umed, umbros, uterin (fără carnalitate). Palpit organic. Trăieşti un început (euforic) de descompunere. (Nu există intuiţie mai intensă a descompunerii decît aceea pe care o mijloceşte, iarna, contemplarea unei parcele de pămînt proaspăt deszăpezit: simţi cadavrul. Lutul are o paloare zemoasă, de înecat. Cîteva fire de iarbă defuncte amintesc, vag, vechea, adormită, vitalitate. Moartea pare să fi survenit ca înzăpezire, ca îngheţ diafan. Decolorare, stingere, intrare în alb. Vasile Voiculescu: "Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi / Pîn' nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi".) Joi, 23 octombrie 1975, Passau Familia bavareză (Braumandl) la care stau e adorabilă. Ea se scuză, în felul ţărăncilor de peste tot, pentru modestia locuinţei: "E ca la ţară!". El mă priveşte cu un zîmbet blond şi cu ochi lichizi, în care clipocesc secole întregi de bere. Pentru a se face înţeles, nu prescurtează fraza şi nu ridică tonul, cum procedezi, de regulă, cînd te adresezi unui străin, ci, dimpotrivă, vorbeşte sotto voce, conspirativ, şi repetă răbdător fiecare frază. Pe acelaşi palier, am un vecin, cursant, ca şi mine, la Goethe Institut: Joseph, din Congo Brazzaville, comunicativ şi melancolic, un fel de Marin Tarangul dezamorsat. Vorbeşte precipitat, cu bîlbîieli în rafală şi gesturi incerte. Aflat de o lună prin partea locului, are orgoliul iniţiatului: vrea să-mi arate oraşul, magazinele, oamenii. Mi se plînge de singurătate ("Sînt singurul negru din oraş!") şi se bucură că are, în sfîrşit, un prieten. Inevitabil, vorbim despre femei. Joseph e frustrat: oraşul e mic, banii - puţini, morala - provincială. Trebuie să mergem odată amîndoi la Regensburg. Are un amic care ne va introduce în paradisul interlop. Sîmbătă, 25 octombrie 1975 Joseph s-a îndrăgostit. O blondă dintr-un atelier de fotografie. Are deja poza ei, dar e mefient: "Dans les pays capitalistes, il y a beaucoup de choses louches..." Astă-seară, cocoana a promis că vine să-l ia la plimbare. Nu vine. Joseph suferă. Divaghează despre rasismul german. Mîncăm, solidar, grisine din România. Duminică, 26 octombrie 1975 Mă strecor pe furiş afară din casă, ca să nu mă confişte Joseph. Mi-e drag, cu discursurile lui bezmetice, dar sînt niţel excedat. La ce bun să adaug provincialismului meu încă unul? Luni, 27 octombrie 1975 Joseph e totuşi o prezenţă cît se poate de agreabilă. Mi-am dat seama de asta, prin contrast, astăzi, cînd mi-a prezentat un compatriot: Gabriel. Un fel de Cassius Clay eşuat în birocraţie. Jovial, arogant, fanfaron, acaparator, o adevărată pacoste. E nemulţumit de bursa care i se oferă ("Pour un haut fonctionnaire comme moi..." - de fapt, e traducător la ministerul lor de Externe) şi vrea să facă multe cumpărături. Faptul că mă cheamă tot Gabriel i se pare providenţial. Mă adoptă prompt şi, din două în două propoziţii, mă interpelează complice: "Qu'en penses tu Gabi?". Pretinde că ştie vreo 30 de dialecte africane, plus franceza, engleza şi spaniola. Acum s-a apucat de germană, rusă şi chineză. Mă invită în Congo. Îmi va dovedi că nu ştiu ce trib local spune "mama" şi "tata", exact ca în română. Se ridică brusc şi, împreună cu Joseph, dansează, etnografic, un soi de bătută congoleză. E catolic fervent. În pauza de prînz de la Goethe Institut, îşi aduce, în holul central, casetofonul proaspăt achiziţionat şi pune, la maximum, o bandă cu liturghia latină. Cîţiva irakieni, neînţelegînd despre ce e vorba, schiţează, cordial şi ecumenic, cîteva mişcări ritmate: de vreme ce există casetofon şi muzică înseamnă că e petrecere. Joi, 30 octombrie 1975 La masă, Gabriel şi Joseph îmi explică diferenţa dintre triburile lor: larí, al unuia (Joseph), şi babémbe, al celuilalt (Gabriel). Comunitatea larí abundă în negustori, politicieni, intelectuali şi pierde-vară, în vreme ce comunitatea babémbe produce războinici. Gabriel, masiv şi simplu, cu afecte puternice, pomeţi proeminenţi, maxilare mai late decît tîmplele, e un exponent tipic al comunităţii sale. La fel Joseph, efilat, elastic, joueur, melancolic. Acolo unde intelectul e mai mobil, frivolitatea sporeşte. Invers, intelectul dogmatic, monoton, al lui Gabriel favorizează rectitudinea morală şi loialitatea. Deboşa e epifenomenul gîndirii... Sobrietatea e mai curînd apanajul firilor volitiv-afective. Gabriel şi Joseph devin, astfel, emblemele umanităţii. Nu sîntem toţi fie predominant larí, fie predominant babémbe? Vineri, 31 octombrie 1975 Joseph s-a îndrăgostit de o poloneză.