Note, stări, zile

1973, toamna Îmi place ploaia atît de mult, încît aş putea trăi exaltat în orice ţară noroasă din lume. Dimpotrivă, o plajă însorită, vara, mă deprimă. Nisipul încins, lumina orbitoare, corpurile ezitînd între delăsare animală şi explozie energetică creează o atmosferă de obnubilare veselă, de surescitare halucinatorie. Specia pocneşte de o bunăstare care mă irită: infantilă, decerebrată, impudică. Miroase a ars. Cînd plouă, eşti adus cu picioarele pe pămînt: ţi se livrează cea mai realistă imagine posibilă a condiţiei umane. Acesta e statutul însuşi al fiinţei căzute, firescul ei. De la păcatul originar încoace, trăim înnorat, şi nu ne putem salva decît fertilizaţi, udaţi pînă la oase, de bunăvoinţa lichidă care vine de sus. Memento muzical al potopului, ploaia e mediul optim al acţiunii fără iluzii. Ea induce rezervă sufletească, simţ al proporţiilor, diluţia orgoliului. După beţia solară - o răcoroasă luciditate. Fiinţe căzute, sub ploaia care cade... Niciodată nu este totuşi căderea mai tonică. Căderea unei pietre e inertă, inexpresivă, impersonală. Căderea unei păsări e o prăbuşire crudă, un mic dezastru. Căderea stelelor - un abuz liric. Căderea ploii însă are ceva protector şi proaspăt. E cadenţă mai mult decît cădere. E ritm. De aici, potenţialul ei mobilizator, efectul ei terapeutic. Picajul implacabil al picăturilor de ploaie evocă, subliminal, creşterea plantelor. Olfactiv, apa iradiază vegetalitate. Strada devine cîmp. Iar cîmpul devine cer. Păltiniş, 4 octombrie 1977 Plimbare de două ceasuri şi jumătate, cu domnul Noica, pînă la schit. I se pare că pajiştea de-alături ar fi un excelent loc de mormînt. A spus asta şi mitropolitului Antonie Plămădeală care, mai în glumă, mai în serios, i-a sugerat să se călugărească, ceea ce ar face legitimă o înmormîntare în locul cu pricina. "M-a dezamăgit" - comentează dl Noica. "Mi-a cerut să intru în partid..." Vorbeşte neîncetat, pe tot parcursul plimbării, punînd cap la cap teme şi gînduri divagatorii care însă, în cele din urmă, se inserează într-o perfectă ordine retorică. E mereu atent "să închidă buclele". Cîteva pasaje: a) "Marile" spirite româneşti au tendinţa să se degradeze în a doua jumătate a vieţii, fie sub somnolenţa bunului trai, fie sub seducţia căilor laterale (politica, de pildă), fie sub impactul depresiv al conştiinţei că "ciripitul" pe româneşte e, oricum, condamnat la provincialism şi anonimat.