Note, stări, zile

Muntele Athos, 28 octombrie 2006 Pe Muntele Athos, neelectrificat, există modalităţi de producere a curentului electric. Dar el nu e folosit decît în limitele strictului necesar: instalaţii frigorifice pentru păstrarea alimentelor, hidrofoare pentru aducerea apei la etajele superioare ale clădirilor şi instalaţii pentru alimentarea unor utilaje de atelier. În rest, viaţa se desfăşoară după ciclurile luminii naturale. Seara se aprind candelabre şi lămpi cu gaz, întunericul nocturn e deplin, bucătăriile recurg la mari sobe cu lemne. Europeanul "civilizat" se simte contrariat. Îi lipsesc veiozele de pe noptieră, lîngă care poate adormi cu cartea în mînă, îi lipsesc prizele ubicui, întrerupătoarele salvatoare, aparatele devenite indispensabile ale existenţei moderne: scule de ras şi uscătoare de păr, prăjitoare de pîine, microunde, televizoare, ibrice electrice, storcătoare, maşini de spălat, telefoane etc. Există şi comentatori sofisticaţi care reproşează monahilor inconsecvenţa: dacă tot fac asceză, dacă tot refuză beneficiile progresului, măcar s-o facă în chip radical, să trăiască, asemenea antecesorilor lor, fără urmă de curent electric. Altfel riscă să cadă în păcatul ipocriziei: profită niţeluş de avantajele modernităţii, dar le tratează, în acelaşi timp, cu un dispreţ suveran. Le au la îndemînă, dar mimează candoarea primitivă. În realitate, avem de a face cu un anumit firesc al dozajului. Nu se pune problema unei ieşiri artificiale din veac, nici a unei demonizări "principiale" a tehnicii. Se pune doar problema măsurii, a justei folosiri. Asceza însăşi nu e amputarea datelor naturale ale omului, ci bunul lor uz, corecta lor orientare, evacuarea abuzului şi a devierii. Lumea de azi ar arăta altfel, dacă utilizarea spectaculoaselor ei invenţii nu ne-ar face dependenţi, răzgîiaţi, infirmi. Sîntem sufocaţi de cîrje, de erzaţuri, de comodităţi demobilizatoare. Nu mai ştim cum e noaptea deplină, frigul, căldura, îndemînarea, mersul, privirea, tăcerea, adulmecarea, simplitatea. Avem oricînd la îndemînă un întrerupător. Iar dacă renunţăm, uneori, la electricitate sau la căldură e numai pentru că nu mai avem bani să le plătim. Cu alte cuvinte, renunţarea nu mai apare ca efect al discernămîntului, al opţiunii virile, al disciplinei autoimpuse. E doar corelativul grotesc al anemiei: un fel de a pierde, fără a dobîndi nimic în schimb. Păltiniş, 2 octombrie 1977 Domnul Noica ne propune un "seminar" pe termen lung: să ne adunăm cu toţii în jurul lui Goethe, citind, la rînd, ediţia Propyläen. Va fi un mod de a invoca Duhul Sfînt în preajma unui obiect profan. În fond, omogenitatea unitivă a aceluiaşi gînd e semnul distinctiv al oricărei comunităţi, al oricărei "biserici". Ne putem socoti o biserică. Şi nu "als ob es eine Kirche wäre. Es ist eine!" ("nu ca şi cum ar fi vorba de o biserică. Chiar este una!"). Pasiunea lui Noica pentru "spiritul obiectiv" (chiar dacă îi spune "Duhul Sfînt", "dihania" trans-individuală, "cetatea" ateniană etc.). Cînd te aduni "în numele lui" îi devii exponent. Aşa se justifică pînă şi subtila impostură a lui G.B. Tot socotindu-se "mediul" unei forţe mai înalte, el o stîrneşte şi devine, în cele din urmă, mediul ei real. Povestea cu Petre Ţuţea, care a fost auzit, în închisoare, explicînd unor analfabeţi diferenţa dintre Jaspers şi Heidegger. "Ce te-a apucat?!", l-au întrebat unii. Răspuns: "Odată şi-odată trebuia lămurită şi diferenţa asta!". Cînd "faci" ceva în ordinea spiritului, acel ceva se integrează în ordinea respectivă indiferent de circumstanţe (loc, moment, public etc.). Păltiniş, 3-10 octombrie 1977 Asistăm, cu un tandru amuzament, la galanteriile neobosite ale dlui Noica: cu bibliotecara, cu farmacista, cu chelneriţele. E plin de vervă, de idei, de amintiri. Între altele, mă sfătuieşte să învăţ slavonă, sau măcar rusă. Ne povesteşte despre Harry Brauner (fratele lui Victor), arestat în procesul Pătrăşcanu. Cînd a ieşit din puşcărie, şi-a reluat drumurile de folclorist şi a avut surpriza să culeagă un bocet pe care i-l compuseseră vechii lui prieteni ţărani, crezînd că murise: "Am aflat de prin vecini / C-ai murit în gard de spini / Gard de spini, nu gard de flori / C-ai murit prin închisori". Dorli Blaga, la patru ani, în tren, către tata: "Ce multe tuneluri a făcut bunul Dumnezeu astăzi!". Despre Blaga: era uşor de flatat. Îi plăcuse o recenzie a lui Noica (deşi ea conţinea şi reproşul că n-are "deducţie transcendentală", ceea ce dăduse mare satisfacţie invidiosului Camil Petrescu). Cînd, mai tîrziu, Noica s-a prezentat la un concurs pentru un post universitar (manipulat, pînă la urmă, în favoarea lui Ion Zamfirescu), Blaga, care era în comisie, l-a invitat pe recenzentul său la o cafenea, cu o zi înainte. Voia să-i facă un hatîr. "Ce vrei să te întreb mîine?" Şi după o pauză: "O să te întreb din Trilogia culturii..."