Note, stări, zile

Leszek Kolakovski, într-o dezbatere restrînsă, e de părere că trebuie să fim puţin şi împotriva democraţiei. Consensul majorităţii poate fi, uneori, malefic (şi, în fond, antidemocratic). Naţionalismele, de pildă, sînt forme riscante de consens. La fel, fanatismele de tot soiul, înregimentările ideologice etc. Idolatrizarea democraţiei poate naşte monştri, mai ales în ţările încă debile economic şi politic şi în perioadele de tranziţie. (În treacăt, o anecdotă: diferenţa dintre democraţie şi democraţia socialistă e diferenţa dintre scaun şi scaunul electric.) Principala problemă a episodului post-totalitar, mai spune L.K., este inerţia minciunii. Totul trebuie să focalizeze spre eliminarea ei. În rest, singura soluţie politică pentru intervalul tranziţiei ar fi următoarea: preşedinte slab, parlament slab, guvern puternic. Mai 1992, Berlin Replici memorabile din filme pe care tinzi să le uiţi: dintr-un film despre Moise, de exemplu, pe un scenariu, cred, de A. Burgess: "Te voi conduce - spune Dumnezeu alesului său - cum îşi conduce calul călăreţul". "Păcatul meu - spune, în alt moment, Moise - este că am iubit Legea mai mult decît pe oameni." Sfîrşitul anilor ’70, la cafeneaua blocului-turn din Piaţa Palatului "Tischreden" cu Petre Ţuţea: "Cutărică e aşa de tîmpit, încît dacă îl laşi puţin singur îşi mănîncă cravata!" "I-am transmis lui Cioran că aş vrea să-l mai văd o dată, înainte de moarte. Dar nu aici, la noi, şi nici în Occidentul care pute a hoit. Aş vrea să-l întîlnesc într-un pustiu." "Muscelenii, din care mă trag, sînt ostaşi viteji şi oameni mediocri. Dar noaptea, cînd îi strigă cineva şi ies toţi în curte în cămăşi albe cu rîuri, mediocritatea fiecăruia e o stea." "Sînt produsul a două cauze: hazardul şi voinţa mea de oţel. Inteligenţa e o anexă." "Avea dreptate Hegel: Die sogenannte britische Philosophie ist ein Skandal" ("Aşa-numita filozofie britanică e un scandal"). "Atîta m-au înghesuit, încît a trebuit să mă apuc de scris..." "Idealul nu are altă caracteristică decît majestatea idealităţii sale." "Pot demonstra oricînd că Emil Cioran nu e pesimist: iau cîţiva burdufi cu brînză de Răşinari şi mă fac că-i uit la el în casă: dacă mă întorc a doua zi, îţi garantez că găsesc coadă de franţuji la uşă şi pe Emilică înşelîndu-i la cîntar." "România ar trebui să fie străbătută de două mari bulevarde: bulevardul ŤIonel Brătianu» de la Bucureşti la Cernăuţi şi bulevardul ŤIuliu Maniu», de la Bucureşti la Oradea Mare." "Totul e convingător la creştini şi la Platon. În afară de nemurirea sufletului. Asta e drama vieţii mele." 1991, primăvara, Bucureşti Opoziţia nu reuşeşte, la noi, să depăşească faza comentariului şi a gesticulaţiei. Mi se reproşează că am rămas în Guvern. Dar am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat de bombăneală sterilă şi angelism. Într-un anumit sens, în ţările de est e mai imprudent acum să fii la guvernare, decît în opoziţie. Uneori, îmi spun că unii dintre prietenii mei anti-guvernamentali au ales soluţia facilă (şi adaug, oarecum răutăcios, că şi înainte de ’89, tot soluţii facile aleseseră, de tipul "rezistenţei prin cultură"). O sumedenie de protestatari par să fi adoptat modelul Gavroche: dar un Gavroche care nu iese pe baricade decît după ce nu mai trage nimeni. Strigătul celor mai mulţi nu s-a făcut auzit sub dictatură, cum nu se aude strigătul în timpul coşmarului. El se aude abia acum, cînd apogeul spaimei e depăşit. Unii, e drept, sînt disperaţi în mod autentic. Dar disperarea nu e o formă de opoziţie.