Note, stări, zile

Dezbatere, la Wissenschaftskolleg, despre conceptul de "revoluţie". Dreptatea şi raţiunea ca posibile surse ale răului. E invocat, fireşte, Burke, pentru care Revoluţia Franceză nu e lipsită de o anumită "demnitate transcendentală", dar se face vinovată de un mare fals moral şi politic. Între altele, dispreţuieşte valori de nedispreţuit ("tradiţionale"), ceea ce creează o temelie de acţiune foarte şubredă. Vine şi rîndul lui Wilhelm von Humboldt, cu tema compromisului necesar între "raţiune" şi "contingenţă", al lui Forster (revoluţiile ca "fenomen natural", lipsit, prin definiţie, de "virtute") şi al lui Kant (atunci cînd poporul exercită toate puterile - ca în democraţie - separarea puterilor e imposibilă). Revoluţia Franceză e un amestec de discurs rezonabil şi comportament iraţional. Toată lumea e, dintr-odată, cuprinsă de o nebunie a raţiunii şi de o nebunie a justiţiei. Cineva îşi aminteşte de Michael Kohlhaas, personajul lui Kleist, înclinat mereu să judece imediatul după criterii ultimative, să abuzeze de absolut. Dar absolutul nu e "raţional". E deasupra raţiunii. La rîndul ei, raţiunea nu e singurul temei al dreptăţii. Prea multa raţiune sfîrşeşte în iraţionalitate, după cum prea multa justiţie sfîrşeşte în nedreptate. Ce înseamnă "prea multă justiţie"? Înseamnă o justiţie care exclude principiul iertării. În cele din urmă, Revoluţia Franceză, în isteria ei justiţiară, a devenit o metodă de a ucide, pe baze "raţionale". Cineva îşi aminteşte, spre ilustrare, de o poveste veche din folclorul veneţian. E vorba de un ţăran care caută pe cineva demn să-i boteze copilul. În peregrinările sale, se întîlneşte, la un moment dat, cu Dumnezeu, căruia îi împărtăşeşte scopul căutărilor sale: "Vreau să-mi botez copilul, dar vreau ca naşul lui să fie un om drept. Tu eşti drept?". Stingherit, Dumnezeu răspunde, nu fără o anumită ezitare: "Mă rog, cinstit vorbind, nu tocmai!". "În cazul ăsta nu poţi fi naşul fiului meu" - a spus ţăranul şi şi-a văzut de drum. Şi iată că, la un moment dat, o întîlneşte pe Sfînta Fecioară. Întrebată şi ea dacă e "dreaptă", Imaculata a roşit şi a admis că nu poate pretinde aşa ceva, cu mîna pe inimă. În cele din urmă, ţăranul se văzu faţă-n faţă cu o doamnă drapată în negru. "Da, cred că sînt o persoană dreaptă" - a fost răspunsul ei. Părinţii copilului s-au bucurat foarte şi botezul a avut loc aşa cum se cuvine, cu multe bucate şi multă veselie. Cînd ultimul dintre musafiri plecă, onorabila naşă l-a invitat pe ţăran în palatul ei şi l-a condus într-o sală mare, în care ardeau nenumărate luminiţe. Ţăranul se opri locului, uimit: "Naşă, ce sînt toate aceste lumini?". Nobila doamnă răspunse: "Sînt flăcările tuturor sufletelor omeneşti. Vezi flacăra aceea plăpîndă, gata să se stingă? E flacăra ta. În opaiţ nu mai e ulei aproape deloc. Şi acum uită-te la flacăra ceastălaltă, care arde intens, cu putere. E a fiului tău". Ţăranul fu cuprins de spaimă. "Naşă, ia, te rog, o picătură din uleiul aflat în opaiţul fiului meu şi pune-o în opaiţul meu." "Nu, a răspuns naşa. Sînt o persoană dreaptă. Sînt Moartea." 1975, Bucureşti Partea bună a băşcăliei: diluează excesul de solemnitate şi combate suavităţile. Induce un sănătos relativism. Produce bună-dispoziţie. Partea rea a băşcăliei: şterge hotarele dintre derizoriu şi gravitate. Creează confuzie. Subminează acţiunea. Stimulează histrionismul. Lezează şi inhibă registrul afectelor delicate.