Note, stări, zile

S-au înmulţit, în perimetrul vieţii creştine, inchizitorii. Personaje sumbre, cu judecată tranşantă, siguri de dreptatea lor şi de îndreptăţirea pe care le-o dă certficatul de "drept-credincios". Vorbesc în numele lui Dumnezeu, anticipează Judecata de Apoi trimiţîndu-te, antum, în iad, te ceartă, te supraveghează, te somează să te aliniezi unei conformităţi pe care o decretează drept absolută. E ceea ce mi s-a părut că pot numi fracţiunea musulmană a ortodoxiei. În preajma reprezentanţilor ei, te cuprinde o difuză nelinişte. N-ai nici o şansă. Tu, păcătosul, ai de dat socoteală unor soldaţi intransigenţi ai credinţei, unui soi de Gestapo al dogmei. Credeai că a fi creştin e a sluji o religie a iubirii, a compasiunii, a bucuriei mîntuitoare. Credeai că smerenia, îngăduinţa, iertarea sînt conceptele cheie ale credinţei tale. Credeai că e ceva de învăţat din curajul hristic de a sta la masă cu vameşii, de a lua apărarea hoţilor şi a tîrfelor, de a opune leviţilor modelul "bunului samaritean". Dar te-ai înşelat. Ortodocşii musulmani au drept singură ocupaţie judecarea aproapelui, rigorismul literalist, disciplina militară. Sînt euforici ori de cîte ori au ocazia să dea de pămînt cu "deviaţioniştii", cu "neîmbisericiţii", cu toţi cei care nu idolatrizează patria şi neamul. Palizi şi insinuanţi, ei sînt mereu cei care ştiu, care gîndesc corect, care au drept de viaţă şi de moarte asupra con-cetăţenilor lor. Trebuie să-ţi fie frică de ei mai mult decît de Domnul. Siguranţa de sine e marea lor performanţă, alături de îngheţul inimii. Trăiesc în voluptatea juridicului şi a măsurilor punitive. Sînt trezorierii justeţii, cavalerii militanţi ai unei înregimentări care se poate dispensa oricînd de atributele libertăţii. Fireşte, ortodocşii musulmani nu sînt o tabără omogenă. Printre ei sînt şi spirite barbare, monumente de prostie pioasă, caftangii cu psihologie de gaşcă, dar şi spirite mai subtile, cu referinţe culturale bine asimilate, buni scriitori, buni dialecticieni. Şi unii, şi alţii au însă în comun încruntătura. Inapetenţa pentru surîs. Furia lor apologetică are un singur efect garantat: scuipi în sîn şi te îndepărtezi, temător, şi de ei, şi de schimonoseala pe care o dau drept doctrină creştină. P.S. N-aş vrea să aduc, prin rîndurile de mai sus, nici o ofensă unei religii sau alteia. Nu toţi ortodocşii au apucături "musulmane" şi nu toţi musulmanii sînt fioroşi. Septembrie 1993, Kyoto Interogaţie japoneză: Cum e mai bine să fii? Ca piatra, care reţine pe termen lung toate impresiile primite? Ca apa, care nu reţine nimic? Sau ca nisipul, care reţine orice urmă, dar o pierde foarte repede? Răspunsul european: ca nisipul " impresionabilitate + inconstanţă. Răspunsul japonez: ca apa " a oglindi totul, a nu te lăsa confiscat de nimic. Singura analogie pentru piatră e Însuşi Dumnezeu: în El se înscrie fiecare gest al umanităţii. Dumnezeu e sursa şi memoria lumii create, receptacolul muntos al tuturor tribulaţiilor noastre. Cîteva dintre temele unui profesor japonez de buddhism Zen: Proba ultimă că ai înţeles e să constaţi că ai înţeles cu corpul, nu cu intelectul. După ce l-ai practicat tenace, efortul mental trebuie anulat. Clopotele dintr-o mînăstire trebuie să însoţească, în contrapunct, momentele zilei: noaptea trebuie să auzi un sunet înalt, deschis, luminos, iar ziua " un sunet de gong nocturn, greu, baritonal. A acoperi bine suprafeţele... A le percepe şi realiza profunzimea. Ceremonia ceaiului nivelează ierarhiile sociale: le aduce în plan. Cei care servesc la masă se deplasează alunecînd lin, în genunchi, pe orizontală. Dulciurile, cu omogenitatea lor compactă, sînt şi ele "orizontale", fără straturi, fără supraetajări. Unanimitatea doctrinei e, de asemenea, o expresie a orizontalităţii consimţite.