Note, stări, zile
Un neurochirurg american (Robert White) se antrenează de cîţiva ani buni pentru a reuşi transplantul unui cap de om pe un alt corp. Scopul întreprinderii sale e prelungirea vieţii individuale, în cazul în care corpul e degradat, dar capul e funcţional. Se ia capul (bun) şi se pune pe un corp valid. "Filozofia" unei asemenea încercări include două din derapajele tipice ale ideologiei contemporane: 1. Viaţa pură şi simplă e o valoare în sine. A o prelungi artificial, în orice condiţii, e moral. 2. Capul, respectiv creierul, este esenţa însăşi a persoanei. Tot restul nu există decît ca soclu, ca dispozitiv apt să întreţină viaţa "suprastructurii" cerebrale. Experimentul e, din plecare, supus unui dizgraţios eşec: chiar dacă transplantul reuşeşte, corpul "anexat" rămîne paralizat: coloana lui vertebrală nu se poate suda la centrii nervoşi ai noului cap. O emisiune de televiziune dedică ingeniosului savant un medalion encomiastic: insul e înalt, masiv, adipos, cu un chenar de plete albe în jurul unei chelii bonome. Are o droaie de copii, între cinci şi nouăsprezece ani, e respectat, ba chiar iubit, de colegi şi de pacienţi. Se declară catolic practicant. În biroul său, pe un perete, sînt expuse fotografii din timpul unei audienţe private la Papă, în vreme ce pe alt perete atîrnă un portret al lui Lenin. Experimentele în vederea transplantului se fac în afara programului, noaptea, cu ajutorul unui conclav de specialişti de toate rasele. "Materia primă" sînt cîteva maimuţe. Se filmează o asemenea noapte. Vreme de zece ore, profesorul White explică destins, fumează pipă, glumeşte optimist cu colegii şi operează. Se încearcă păstrarea în viaţă a cîte unui cap de maimuţă izolat de corp. De cele mai multe ori, experimentul se termină cu moartea "pacienţilor", dar au existat şi reuşite. În asemenea cazuri, ceea ce vezi sînt capete vii de maimuţe fără corp. Fizionomia lor e sfîşietoare. După un astfel de martiraj absurd, nu-ţi poţi imagina bietele vietăţi decît sanctificate... Deocamdată, totul are aspectul unei liturghii negre, oficiate de un grup "multicultural" de diavoli bine-intenţionaţi (ca şi infernul). "Ştiinţa" medicală se bizuie, impenitent, pe un adevărat holocaust al regnului animal. 13 mai 1977, Bonn "Elveţianul e rezultatul unei încercări ratate a Creatorului de a transforma un scoţian în tirolez." Gluma mi-o spune un neamţ, care are aerul că se crede efectul unei încercări asemănătoare, dar reuşite. 16 mai 1977, Bonn Sentimentul uluitor, miraculos, de a avea un ţel. Cînd ajungi să ţi-l ştii, nici măcar faptul de a nu-l atinge nu te mai poate descuraja. 19 iunie 1977, Bonn Oscar Wilde: "Fidelitatea în viaţa sentimentală este ca şi consecvenţa în viaţa intelectuală: simplă recunoaştere a eşecului". 26 iunie 1977, Bonn Scrisoare lui Nené Culianu despre Mircea Eliade ca fiind modelul şi riscul nostru suprem. Confesiuni despre experienţa erudiţiei aici, în Vest: "Am descoperit că, de la o vreme, plăcerea de a medita asupra unei teme e înlocuită de plăcerea de a
