Note, stări, zile
Ce înseamnă, ce poate însemna pentru mine, azi, afirmaţia că "Dumnezeu e aproape" (mai aproape decît vena jugulară, cum spun musulmanii). E, cumva, un fel de a sugera că Dumnezeu e la îndemînă? Că trebuie să-l caut în spaţiul proximităţii, mai curînd decît în acela al orizonturilor distante? E, poate, o indicaţie despre imanenţa divină? Sau despre nemijlocirea (nesesizată în genere) a prezenţei dumnezeieşti? Toate acestea sînt, fireşte, adevărate şi, în definitiv, ştiute. Dar adevărate sînt şi contrariile lor: Dumnezeu nu poate fi atins fără "nevoinţă", nu e "la îndemîna" indiferentului, a neglijentului, a frivolităţii. Există, apoi, transcendenţa divină. Prin anumite aspecte ale Sale, Dumnezeu e dincolo, pe linia unei zări intangibile. El ne asistă neîncetat, ne e, aşadar, "aproape", dar, pe de altă parte, nu trece niciodată dincoace de hotarele libertăţii noastre. Cîtă vreme dezbat mental problema, mă mişc în sfera religiosului, dar rămîn în afara religiozităţii. Mă apropii, însă, de un comportament adecvat, deîndată ce constat că sînt mai aproape de înţelesul pe care îl caut, acum, cînd cobor spre oraş, cînd trec printre vitrine, cerşetori, sportivi şi automobile, cînd sînt atent să nu alunec şi cînd, intermitent, revin asupra întrebării mele, decît atunci cînd cad pe gînduri în camera de la "Economat". Nu înseamnă chiar asta că "Dumnezeu e aproape"? El nu trebuie hărţuit speculativ, în izolare intelectuală, ci trebuie să te însoţească în imediatul lumii, trebuie gîndit neîncetat odată cu ea. Mediul optim al reflecţiei asupra Divinului ("optim" în sensul că numai el e dat condiţiei umane de azi) e larma cotidiană. Întrebarea despre Dumnezeu se pune în carnea lumii. Sublimităţile spiritului riscă să o transforme în dexteritate logică şi artificiu. Dumnezeu nu e sistematizabil. (De aceea religiile par să spună, uneori, lucruri contradictorii.) Fiecare construcţie dogmatică spune tot, fără preocuparea vreunei consecvenţe exterioare sau a vreunei forme de unanimitate. Diferenţele sînt de aşezare şi de accent. Acelaşi cub pus mereu pe o altă latură a sa. Toţi credincioşii lumii cred şi spun acelaşi lucru, dar în numele altei "apropieri". Toţi se apropie de Dumnezeu din altă direcţie, din alt unghi. Pentru că Dumnezeu e altfel aproape de fiecare. E aproapele diferit al fiecărui credincios. Nu pot pretinde că vena mea jugulară e singura existentă. Dar numai una din mulţimea venelor jugulare e a mea. Dumnezeu stă, fără să se repete, în preajma tuturora. E, prin definiţie, aproape. Atît de aproape, încît e de neperceput. (Text sprijinitor, în Efeseni, 2, 17: "El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape".) Luni, 3 februarie, 1997, Bucureşti Pe nepregătite, întîlnirea săptămînală cu P. Scrima provoacă, astăzi, tuturor (Virgil C., Horia P., eu însumi), o stare de exaltare blîndă, aurie, liniştitoare. P. Scrima devine, ca niciodată, transparent: ni se comunică, prin el, o experienţă intensă, greu formulabilă altfel decît ca încredere şi bucurie. Avem toţi trei aceeaşi reacţie, în acelaşi moment, fără ca, ulterior, să ne amintim exact ce anume ne-a spus. Harul izbucneşte prin cel care îl poartă, dincolo de mizeria contingenţei lui, dincolo de persoana sa şi a interlocutorilor săi. Cred că am fost, o clipă, "aproape" de Dumnezeu, în acest al patruzeci şi nouălea an al vieţii, la începutul lui, în plină luptă cu inerţiile corpului. Nu ştiu şi nu vreau să spun mai mult. Mi-e teamă să nu stric totul cu vreo manevră intelectuală abilă sau cu vreo formulare fericită. Dacă, totuşi, consemnez episodul, e pentru că simt unicitatea lui, irepetabilul lui, singurătatea lui în spaţiul tribulaţiilor mele. Scenă povestită de P. Scrima: Patriarhul Athenagoras se afla la Ierusalim, unde urma să se întîlnească, simbolic, cu Papa. La un moment dat, pe unul din drumurile oraşului, dinaintea Patriarhului apare un şeic învestmîntat în negru, cu barbă albă. Cei doi nu se cunosc. Se opresc o clipă faţă-n faţă, după care se îndreaptă vertiginos unul spre altul şi se îmbrăţişează. Asupra întregului oraş, cu toate religiile lui, a plutit, în acele zile, duhul împăcării.
