Note, stări, zile

Muzica e necenzurabilă. Pentru că nu exprimă nimic univoc. A spune despre o melodie că e injurioasă, calomnioasă, servilă etc. e a face simple metafore. În realitate, melodia dă numai fundalul unei teze posibile, niciodată teza însăşi. În afara cîtorva coordonate generice (vesel-trist, lent-rapid, armonic-dizarmonic, senin-furtunos), muzica lasă totul pe seama ascultătorului. Ea solicită imaginaţia mai mult decît oricare altă artă. Imaginaţia compozitorului mai întîi: în vreme ce un text, odată scris, e deplin încheiat (fie că cineva îl "interpretează" sau nu), după cum şi un tablou e deplin încheiat odată ce a fost pictat, un text muzical, o partitură, e doar o treaptă către lucrul deplin. O partitură e numai posibilul muzicii, nu muzica însăşi. Pentru a ajunge la public, ea trebuie cîntată. Iar ceea ce ajunge la public ca sunet e distinct de ceea ce se vede pe portativ ca semn. Cititorul unui text literar ţine în mînă " ca şi privitorul unei imagini " nu o partitură, ci execuţia ei nemijlocită. Ascultătorul unei piese muzicale are nevoie de un mediator. Emoţia muzicală e de negîndit în afara unei operaţii de mediere. Compozitorul trebuie să-şi imagineze, să "audă" mereu sunetul obţinut, pe baza semnelor sale, de o orchestră absentă, iar ascultătorul trebuie să-şi imagineze mereu conţinutul probabil, sau posibil, al unui afect difuz. De ambele părţi se tatonează şi asta, în mod paradoxal, pornind de la o materie organizată matematic! Ce concluzii sînt de tras? Că între rigoare extremă şi sentiment există o secretă afinitate? Că emoţia are o structură infinit mai complexă decît conceptul? Că rigoarea unui enunţ logic e naivă faţă de aceea a unui fragment orchestrat? Sau, poate, mai ales, că rigoarea e mai imprecisă în efectul ei ultim, decît mişcarea aproximativă a gîndirii libere. Delirezi speculativ şi obţii un "sistem", o alcătuire ţeapănă. Construieşti riguros " ca muzicienii " şi obţii o nebuloasă. 26 aprilie 1989, Tescani Dintr-o monografie a lui Landau-Aldanof despre Lenin, apărută în 1919 (!): "era un profund cunoscător al maselor şi nu ştia nimic despre om". 13 ianuarie 1976, Bonn Psihanaliştii trebuie trimişi cu toţii la bordel. Vor realiza că deşarja strict fizică nu dezleagă sufletul, ci îl încarcă. Altfel spus, drumul de la plăcere la nevroză e, uneori, mai scurt decît cel de la frustrare la nevroză. Două categorii de femei sînt inutilizabile: cele care te lasă să faci tu totul şi cele care nu te lasă să faci nimic. Decembrie 1975, Alte Pinakothek, München Nemţii din prima jumătate a secolului 16 (Jörg Breu d. A., Hans Burgkmair, Melchior Feselen) " atraşi de scenografiile ample ale unor bătălii celebre. Singur Altdorfer realizează însă capodopera, renunţînd la anecdotică şi fiziognomie, pentru a descrie impersonalitatea oştirii şi a istoriei. Dürer, pe de altă parte, îngropîndu-l pe Sf. Gheorge într-o siluetă de soldăţoi. Albrecht Bouts şi mai ales Rogier van der Weyden, încă necontaminaţi de clarobscururi abuzive. Are dreptate Ruskin: faţă de fastul şi acurateţea contrastului de ton, clarobscurul e plicticos. Rubens şi Fellini. Rembrandt şi Bergman. Vigoarea asfixiantă, vechi-testamentară, a celui dintîi, tăcerea simfonică a celuilalt. Ale lumii două feţe...