Note, stări, zile

Noiembrie 2015

Cultul rating-ului a transformat, destul de rapid, gazetăria într-o dexteritate de tip „hocus-pocus“, „alba-neagra“, „uite-o, nu e!“. Cu alte cuvinte, un adevărat profesionist al domeniului trebuie să știe cum să te fraierească. Nu, nu mă gîndesc la informații false, la calomnii, cancanuri triviale, „breaking news“ fără nimic breaking… Mă gîndesc la șmecherii mărunte, care au drept scop să te țină lipit de ecranul televizorului sau să te îndemne să dai click pe un titlu „cutremurător“, ca să afli că, de fapt, lui Cutărică i-a murit hamsterul. Nu ți se cere să citești neapărat știrea: e destul să dai un click care se contabilizează. „Păi, dacă ești prost?“ – sună, de obicei, reacția breslei sau a simpatizanților ei. Nu te obligă nimeni să te lași păcălit. Prostia se plătește! De acord. Dar asta nu transformă deprinderea de a-ți păcăli semenii într-o virtute. Dacă cineva mă buzunărește, e nițel cinic să mi se reproșeze că sînt incapabil de vigilență, tăntălău, „gură-cască“. Problema, adevărata problemă, e că unii se ocupă cu buzunăreala. Un anumit canal de televiziune e campion în materie de fente lucrative. Metoda e simplă: pe la ora șapte seara, lași să se învîrtă pe burtieră un anunț de genul: „Imediat! Știre-bombă despre o arestare-surpriză!“ sau: „Urmează: complot guvernamental demascat!“ În realitate, nu „urmează“ nimic în următoarele ore. De „imediat“ nici nu poate fi vorba. Iar cînd „bomba“ explodează în sfîrșit, descoperi că nu ai de-a face decît cu un sfîrîiac penibil. Totul e să ți se zgîndărească perfid curiozitatea, așa încît să înghiți tone de inepții, în speranța că vei afla de îndată ceva tare. Procedeul e folosit cu mare succes și în previziunile meteo. „Un ciclon devastator va cutremura România!“ sau „Urmează cea mai grea și mai lungă iarnă din istoria Europei!“. În cele din urmă – după o febrilă și prelungă așteptare – ți se comunică doar că o masă de aer rece, cu vînt moderat, va pătrunde în partea de nord-vest a țării și că niște meteorologi ruși au anticipat o iarnă vitregă, dar s-au cam înșelat sau au avut în vedere numai Siberia. Te-ai fript! Ești fraier! „Dăștepți“ sînt redactorii postului, șefii de producție, „profesioniștii“. Practicat zi de zi, seară de seară, ani de-a rîndul, acest mod de a face presă devine un „cumplit meșteșug de tîmpenie“. Ți se morfolesc, vesel, creierii, după care ești tocmai bun să nu mai pricepi nimic din pățaniile țărișoarei, din rostul propriu, din libertate, democrație, justiție etc. Ești tocmai bun să votezi brambura. Și să te plîngi de soartă…

13 decembrie 2015

Identitatea dintre români și creș­ti­nism a devenit un „de la sine înțeles“ al discursului patriotic. „Lumea trebuie să priceapă“ – spunea deunăzi un vajnic personaj „îmbisericit“ –, „sîntem un popor creștin“. Evident! Cine ar putea contesta această realitate statistică? Aproximativ 85% din români se declară creștini ortodocși. E drept că numai jumătate din ei merg, de cîteva ori pe lună, la biserică. Destul de mulți nu merg deloc. Circulă masiv și ideea că am fost creștinați de Sf. Apostol Andrei cîndva, în a doua jumătate a secolului I d.Chr. Adică înainte ca amestecul de geto-daci și coloniști romani să se fi constituit în „românitate“ propriu-zisă. Am fost, deci, creștini înainte de a fi români. Trecem peste faptul că documentele existente vorbesc despre activitatea misionară a Sfîntului Andrei în Scythia, adică într-un teritoriu enorm, din care Dobrogea de azi era o mică și marginală parte. (Rușii cred și ei că au fost creștinați de același apostol, de vreme ce spațiul scit îi includea, preponderent, pe ei.) Dar astea sînt detalii. Ce e greu de înțeles e cum se împacă această festivă identitate dintre credința creștină și neamul nostru cu moravurile curente, cu derapajele spiritului comunitar, cu nonșalanța noastră etică. Cu alte cuvinte, dacă sîntem atît de creștini, de ce furăm atît? De ce sîntem atît de dezbinați? De ce votăm tot soiul de atei și demagogi? De ce nu prea mai știm ce sărbătorim de Crăciun și de Paști? De ce cîte un reporter rătăcit prin satele patriei constată, siderat, că sătenii îi atribuie Biblia lui Eminescu sau lui Creangă? De ce țăranul român și-a abandonat atît de ușor noblețea tradițională, straiele și obiceiurile, în vreme ce țăranul bavarez, mult mai „modernizat“, n-a făcut-o? Una peste alta, de ce, fiind atît de creștini, ne purtăm atît de necreștinește, sîntem atît de necatehizați, mai mîndri – s-ar zice – de fondul nostru geto-dac decît de achizițiile încreștinării? Da, știu cum sună răspunsul prompt al stihiei neaoșe: ne-au stricat străinii. Turcii, fanarioții, comuniștii. Sau americanii. Am fost plastilina năpăstuită, răbdătoare, a unei dușmănii universale. Ne‑am nimerit, neputincioși, „în calea tuturor relelor“. Fragezi, nevinovați, oropsiți. Cu un asemenea „ghinion“, ce mai putem spera pentru veacurile viitoare?