Note, stări, zile
Inflație de eroi
Aflu din ziare că, la Cimitirul Eroilor din Pitești, Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii (SRI) a avut inițiativa instalării unei troițe glorios comemorative în onoarea foștilor ofițeri ai serviciilor de informații care, sub comunism, au constituit frontul „nevăzut” și „tăcut” care a luptat, sacrificial, pentru a contracara „amenințările la adresa națiunii române”. Care va să zică, încet-încet, adevărul iese la iveală. Pe vremea comunismului, România era în vizorul unei „oculte mondiale”, care lucra la dezintegarea ei. Poporul era în pericol, veneticii lucrau sub acoperire, prin intermediari răuvoitori racolați chiar dintre oamenii locului, gata de trădare. Indivizi ca Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Noica, Dinu Pillat, Petre Țuțea, Doina Cornea, Radu Filipescu, Gheorghe Ursu și mulți, mulți alții lucrau la subminarea prestigiului național, în vreme ce o mînă de „specialiști” discreți munceau vitejește și nerăsplătiți pentru protejarea neamului. Slavă Domnului, a venit, totuși, momentul dreptății și al recunoștinței. Vor urma, probabil, monumente asemănătoare în amintirea jertfei anonime a patrioților „informați”, care ne știau dușmanii și se străduiau să-i anihileze. Se vor instala troițe recunoscătoare și la Aiud, Jilava, Gherla, Văcărești, Periprava și în multe alte locuri în care o mînă de români vigilenți au ținut sub „control” trădătorii de țară. Ar fi, poate, indicat ca, odată cu troița de la Pitești, să se instaleze și două altare, dedicate comandanților supremi ai serviciilor de informații: unul pentru Gheorghiu-Dej și altul pentru Ceaușescu: (la Scornicești?). Avem precedente notabile: în 2018 s-a dezvelit, la Trier, o uriașă statuie a lui Marx (cinci metri, cadou venit din China), iar în 2020, la Gelsenkirchen, o statuie a lui Lenin.
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă. La penitenciarul – celebru – de la Pitești au murit în chinuri sute de oameni, supuși unor „proceduri” fioroase. Fenomenul ne-a adus o binemeritată notorietate. Marele Soljenițîn a numit „experimentul Pitești” „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. François Furet, membru al Academiei Franceze, califica același episod drept „una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”. Avem, așadar, cu ce ne mîndri... Agenții „dușmănoși” din subteranele lumii au fost pedepsiți aspru de apărătorii ordinii mondiale și naționale prin „tehnici” profesioniste, de o inimaginabilă ingeniozitate!
Iertată fie-mi analogia, dar nu pot să nu mă întreb cum ar reacționa opinia publică internațională dacă în curtea pușcăriilor din Siberia, sau la Auschwitz, Buchenwald, Birkenau și în toate centrele de reeducare și execuție din vremea comunismului și nazismului, s-ar ridica monumente care să glorifice „cadrele” competente ale ofițerimii eroice, slujitoare devotată a luptei împotriva subteranelor subversive, decise să tulbure adevărata „ordine” a lumii.
Biata libertate a presei
Înțeleg ce greu poate fi să întreții, în plină societate de consum, posturi de televiziune și gazete profesioniste. E nevoie de bani, adică de vînzări consistente, de public fidel, de strategii publicistice atrăgătoare. Iar asta implică, inevitabil, „sacrificii”: dincolo de mesajele „serioase”, trebuie să recurgi la breaking news stridente, să aduci în scenă vedete spectaculoase, care divorțează, se împacă, înjură curajos, defilează nud, dau de pămînt una cu alta, fac nunți populare, apără țara de capitalismul european și, la limită, mor tragic, deplînse de compatrioți pentru destinul lor nedrept. Pentru a reuși, e nevoie de o sumedenie de rețete șmechere: pui titluri „tari” („E vestea serii!”, „S-a întîmplat azi-dimineață!”, „Cutremur în întreaga Europă”, „E de necrezut” etc.). Apoi, ai grijă ca informația anunțată să nu fie livrată decît spre sfîrșitul textului, așa încît cititorul să citească tot „preambulul”, întîrziind cît mai mult posibil în spațiul site-ului. Iar dacă ți-ai atins obiectivul, nu mai contează că între titlul textului și substanța propriu-zisă a „știrii” legătura e minimală. Oricum, aceste fatale practici gazetărești creează un univers paralel cu grijile cotidiene ale cititorilor și aduc în lumină o sumedenie de personaje inconsistente (dar zgomotoase), triviale (dar făloase), prezente prin doar absența lor constitutivă. Dar asta e! Evident, nu toată presa poate fi caracterizată în asemenea termeni. Există diferențe, nuanțe, eforturi notabile spre decență. Dar pînă se vor găsi soluții eficiente (și onorabile) de întreținere, publicul cititor poate contribui și el, cît de cît, la asanarea terenului. Să nu mai citească atît de harnic toate „știrile”, să nu se lase păcălit de titluri țipătoare sau pocite, să nu caute mereu, sinucigaș, experiențe destrămătoare (adică „breaking”), să înlocuiască mai des băile de presă prin îmbogățitoare căderi pe gînduri...
