Note pentru o tipologie a lecturii

Se citeşte din ce în ce mai frugal. Şi toţi avem o idee - mai mult sau mai puţin temeinică - despre motivele acestei fatale anorexii. Dar mai e ceva: şi cînd se citeşte, se citeşte, de multe ori, prost. Deviant. Inadecvat. Vicios. Evident, nu există o reţetă universală a lecturii optime. Cîţi cititori, atîtea moduri de a citi. Există însă cîteva categorii mari, a căror simplă inventariere ar avea, poate, un oarecare efect terapeutic. O primă specie de cititor este bulimicul. Pentru el, cartea nu e decît materia unui consum nediferenţiat, lacom, asemănător consumului de droguri. Aşa cum unii nu pot funcţiona dacă nu aud non-stop, ca zgomot de fundal, radioul sau televizorul, alţii intră în sevraj dacă n-au de ronţăit o tipăritură oarecare. Posibilitatea de a rămîne singuri cu un gînd propriu, de a se cufunda în vidul bogat al contemplativităţii, li se pare o perspectivă înfricoşătoare. Ca sub-specii, vom menţiona devoratorul de ziare, care la masă, în metrou sau în parc e simpla anexă a unui maldăr de gazete policrome, apoi devoratorul de romane poliţiste şi, în sfîrşit, amatorul de literatură în genere, trăitor în universuri paralele, emotiv, rafinat, degustător de ficţiuni şi pescuitor de metafore, supărat pe filozofii care n-au "simţul concretului" şi se pierd în speculaţiuni din care lipseşte patosul vieţii (ceea ce, pînă la un punct, e adevărat). Încă o sub-specie: cititorul "branşat", cu lecturi la zi. Nu mai pierde timpul cu clasici răsuflaţi. Rumegă doar ultimele apariţii de pretutindeni. Şi îi plac toate. O altă categorie e aceea a cititorului specializat. Nu mai citeşte de mult pentru plăcerea proprie. Trebuie să se ţină la curent cu progresele domeniului său, drept care despoaie toate periodicele care îi vin la îndemînă, aleargă pe Internet, se speteşte căutînd să facă rost de monografiile cele mai proaspete. Candidă şi, în fond, recomandabilă e lectura sistematică: se fac liste de cărţi "obligatorii", pe autori sau pe teme, şi se trece la lucru, cu creionul în mînă. E lectura de tip şcolar, inevitabilă pînă la o anumită vîrstă. (Fiecare vîrstă are, în mod normal, ritmuri şi opţiuni specifice: a citi la 60 de ani ca la 15 e suspect...). Între cititorii "de idei", se disting cei care se concentrează asupra autorului citit, cu programul strict de a-l înţelege în mod adecvat, şi cei care citesc pentru a-şi confirma tezele proprii, fie regăsindu-le în textele altora, fie luînd textele cu pricina drept substanţă de contrast. O specie aparte, foarte răspîndită de la o vreme, este aceea a cititorului suspicios. Motivaţia lui e detectiv-ideologică: citeşte pentru a demasca. Vrea să-l prindă, mă-nţelegi, pe autor cu ocaua mică: nu cumva e fascist? Nu cumva e cripto-comunist şi securist? Nu cumva e nepatriot? Nu cumva e homosexual? Sau anti-homosexual? Nu cumva e antisemit? Sau cam prea pro-semit? Poate că e francmason sau evreu sau spion. Poate că e un plagiator de duzină. Poate ţine cu Băsescu. Sau cu Patriciu. Poate are afaceri necurate. Şi dacă el personal nu pare să aibă defecte la vedere, poate că ceva nu era în regulă cu taică-său. Sau cu vreun frate. Sau cu prietenii. A te apropia de un text cu această mentalitate de anchetator e a deveni imun la orice formă de bucurie şi a te abona, conştiincios, la hepatită cronică. Nu se poate frecventa nici un teritoriu al culturii, cu deprinderi poliţieneşti. În ce mă priveşte, cred că lectura matură şi fertilă este lectura dictată de un orizont de interogativitate propriu. Ai o întrebare anumită, ai o preocupare dominantă şi citeşti pentru a căuta repere, provocări ajutătoare, soluţii. Citeşti în plasa unei problematici antecedente. O asemenea lectură orientată are cel puţin două avantaje: (1) e superior selectivă, te ghidonează în labirintul descurajant al bibliotecii şi (2) pune ordine chiar şi în ceea ce poate fi, la un moment dat, lectură întîmplătoare. Cînd ai obsesivitatea bună a unei întrebări vii, tot ce-ţi cade în mînă poate fi revelator, de la ziar la roman, de la roman la tratat. Cînd ne lamentăm că se citeşte puţin, ar trebui să ne gîndim, cît de cît, şi la calitatea lecturii. Şi să nu ne facem un idol dintr-o ocupaţie care nu are sens decît... dacă chiar are unul. A fi "intelectual" nu înseamnă strict a ţine tot timpul în mînă o carte. Un intelectual se defineşte mai ales prin ceea ce face cînd nu citeşte: cînd reflectează, cînd stă de vorbă, cînd tace, cînd rîde, cînd se roagă. În rest, aproape totul este permis, dacă dozajul e corect. În materie de lectură, e bună şi niţică gurmandiză, şi ceva amor deştept pentru literatură, şi un pic de antrenament de specialitate, şi oarecare zel sistematic şi, mai ales, focalizarea tenace asupra unui set de întrebări. Singura lectură cu adevărat inutilă şi vinovată este lectura suspicioasă: profesionistul ei are psihologia mistreţului, lăsat liber într-o inocentă şi vulnerabilă grădină de zarzavat.