Note Bucureşti-Berlin
În ţările normale, prima ninsoare e mai curînd o bucurie. Există, e adevărat, şi situaţii speciale, cînd zăpada supraabundentă e născătoare de criză. Sau cînd ninge în locuri unde nu ninge decît rar sau niciodată. La noi însă, deşi ninsoarea ar trebui să fie, două-trei luni pe an, la ea acasă, e destul să fulguiască o zi ca să intrăm în derivă. Ştim că o să ningă, ştim şi că, în fiecare an, iarna ne găseşte nepregătiţi, şi totuşi sîntem, în fiecare an, nepregătiţi: perplecşi şi paralizaţi. Sîntem victimele unui soi de Alzheimer administrativ: uităm candid ce s-a întîmplat cu un an în urmă. Pentru toată lumea din partea neromânească a planetei, ninsoarea e, la începutul iernii, orizontul unei aşteptări nerăbdătoare. Pentru români, ea e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu ochiul proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios. Explicaţiile "forurilor responsabile" nu sînt lipsite de un anumit farmec: "N-am început deszăpezirea pentru că, fiind viscol, am fi lucrat degeaba. Viscolul pune totul la loc". Pe baza unei logici triviale, ai spune că, totuşi, e mai uşor să înlături zăpada reaşezată de viscol, decît toată zăpada, de dinainte, din timpul şi de după viscol. Dar experţii autohtoni sînt de altă părere: momentul optim pentru deszăpezire este o frumoasă zi de vară, cu cer senin, fără vînt şi cu mare vizibilitate. Orice pretenţii care nu iau în seamă această axiomă sînt deplasate, nerezonabile, neînţelegătoare. Popor necivilizat. Incapabil să înţeleagă că iarna nu-i ca vara. Şi pornit, în plus, să umble mereu încoace şi-ncolo, să meargă la slujbă, să plece sau să vină din vacanţă. N-are decît să evite gările, aeroporturile şi staţiile de autobuz. Şi să nu mai locuiască pe străzi secundare. Şi să nu tot ceară informaţii. Şi, în general, să se descurce. Prea ne-am învăţat să aşteptăm totul de la stat. În fond, zăpada e de la Dumnezeu. Epictet şi Occidentul În biblioteca Institutului de Studii Avansate din Berlin, caut volumele Epictet din Colecţia "Loeb". Fiecare volum are ataşată o fişă de carton, pe care sînt înscrise numele celor care au împrumutat cartea de-a lungul vremii. Cînd iei volumul din raft, laşi în locul lui fişa cu pricina, adăugîndu-ţi numele pe lista deja existentă. Constat că, în ultimii zece ani, nimeni n-a mai simţit nevoia să citească Epictet. Au trecut prin această bibliotecă sute de cercetători de toate vîrstele, din toată lumea, din toate domeniile. Crema intelectualităţii planetare. Nici unul din ei nu l-a împrumutat pe Epictet. Ultimul care a făcut-o, în 1998, e Alexander Gavrilov, directorul fondator al unui centru de studii clasice din Sankt Petersburg. O problemă de antropologie? La etajul Vilei Jaffé, unde locuiesc în timpul stagiului meu berlinez, împart aceeaşi bucătărie cu trei colegi: o elveţiancă, un libanez şi un israelit arabizant. Bucătăria e, aproape tot timpul, goală. Singurul care o foloseşte cu adevărat, laborios, la intervale fixe, umplînd coridorul de aburi şi miresme, este profesorul libanez. În calitate de cercetător, se ocupă de puterea economică şi politică din ţara lui. După cum găteşte, pare un monument de aplicaţiune... Doamna din Elveţia studiază iconografia lecturii în ambianţa colonială, iar profesorul de la Haifa citeşte Ibn Tufayl şi Ibn Arabi, pentru a stabili raportul dintre naturalism şi tradiţionalism în filozofia arabă. Cel mai puţin găteşte israelitul. În afară de mine, care nu gătesc deloc.
