Note berlineze

Un studiu britanic asupra inteligenţei europene a produs în Germania mici (prudente) accese de mîndrie naţională. Plasat în vîrful ierarhiei, cu un IQ egalat doar de olandezi, poporul german e, comparativ, poporul european cel mai inteligent (cota 107). Foarte aproape, la cota 106, se află polonezii. La extrema cealaltă a vioiciunii mentale (cota 89) adastă, melancolic, sîrbii. Poziţia penultimă e ocupată de turci (cota 90), iar noi, ei bine, noi, noi românii, stăm pe poziţia antepenultimă (cota 94), la egalitate cu bulgarii şi, slavă Domnului, cu francezii. Scara inteligenţei continentale oferă, de altfel, şi alte surprize. Suedezii sînt mult mai răsăriţi decît danezii, finlandezii sînt mai bine situaţi decît irlandezii, ungurii şi cehii sînt sub nivelul austriecilor şi elveţienilor. Englezii sînt mai puţin inteligenţi decît italienii, dar mult peste spanioli şi ruşi. Pe scurt, clasificarea domnului Richard Lynn de la Universitatea din Ulster e, pe mai toate palierele ei, iritantă. De fapt, cu excepţia nemţilor, toţi ceilalţi europeni pot avea motive de nemulţumire. Oricum, e limpede că, dacă Europa se va întregi incluzînd, alături de români şi bulgari, pe turci şi pe sîrbi, ceea ce va rezulta va fi o Europă mai toantă. Siegfried Lehrl de la Universitatea din Erlangen încearcă, modest, să relativizeze lucrurile. Cota nemţilor ar fi căzut, în ultimul timp, de la 107 la 102. Explicaţia? Abuzul telefoniei mobile şi, în general, al formelor rapide de comunicare (SMS, e-mail), modificarea deprinderilor alimentare (de pildă, dispariţia galopantă a micului dejun, de natură să încetinească demarajul matinal al creierului), dereglarea echilibrului lichidelor în organism (după ce pierzi, la saună, un litru de transpiraţie eşti mai prost...). Nu am acces la detaliul acestor cercetări şi nu ştiu, prin urmare, cum se fac măsurătorile, cum se recoltează informaţia şi, mai ales, cu ce definiţie a inteligenţei se lucrează (ca să se poată spune, de pildă, că orăşenii sînt mai inteligenţi decît ţăranii). În ce mă priveşte, ştiu pertinamente că înclin să ratez orice test de dexteritate mentală. Dinaintea unei grile de laborator, cu întrebări standard şi fine nuanţe psihologice, toate resursele mele de prostie, de inadecvare şi blocaj se mobilizează instantaneu şi produc o adevărată catastrofă statistică. Dincolo . de toate astea, mă contrariază faptul însuşi că asemenea cercetări au loc. Care e rostul lor? Ce vrem, de fapt, să aflăm? Simplă curiozitate ştiinţifică? Dar ce ne poate spune, despre realitate, o astfel de ştiinţă? Pregătim cumva o tehnologie care să amelioreze IQ-ul universal? Vor exista tratamente speciale, "la băi", în urma cărora ne vom întoarce acasă mai sprinţari? Bulă reamenajat ca Einstein, pe bază de dietă şi pilule? De mirare e şi împrejurarea că, într-o epocă atît de sensibilă la discriminare şi atît de militant multiculturală, nimeni nu se scandalizează de concluziile subiacente ale acestei (bănuiesc foarte costisitoare) cercetări. Europa se împarte brusc în categorii ofensatoare: există popoare nătîngi şi popoare genialoide, există naţiuni "macre", de calitate superioară, şi naţiuni de calitatea a doua şi a treia - mai potrivite pentru tocătură. Nu sună niţeluş a Mengele? Poate un om inteligent să gîndească în asemenea termeni? Poate. E o dovadă că şi naţiunile hiperdotate îşi au proştii lor. Şi dacă e aşa, avem şi noi o şansă: poate că, din cînd în cînd, nasc şi la Moldova (adică la cota 94) oameni. Că nu ei guvernează întotdeauna, că nu ei ne reprezintă acolo unde se fac "măsurători" deştepte, că nu de ei ţin cont "instinctele" naţionale, asta e altă poveste. Aproape de nepovestit. Ideologiile au, mereu, succes. Dacă un regizor de film vrea să cîştige bani cu un horror de mîna a doua, el poate face un horror pur şi simplu: o familie simpatică se rătăceşte în deşert şi e hăituită şi măcelărită de cîţiva monştri misterioşi, cu chipuri terifiante şi apetituri canibale. Dacă însă regizorul vrea, totodată, să-şi salveze faţa, să treacă în categoria vandabilă a "criticilor societăţii", el va adăuga carnagiului brutal un "mesaj": monştrii sînt rezultatul unor experimente militare secrete, finanţate de guvernul american. Violenţa kitsch devine astfel o dramă a iradierii şi o demascare a iresponsabilităţii capitaliste. Asta nu schimbă cu nimic imbecilitatea sîngeroasă a spectacolului. Îi adaugă însă un "nu ştiu ce" nobil, umanist, militant, mai aproape de "artă", de lumea bună şi, cine ştie, de vreun Oscar corect politic, dintre cele distribuite atît de generos în anii din urmă.