Note berlineze

Un zvon neliniştitor bîntuie în lumea filozofică occidentală: Jürgen Habermas, ultimul dinozaur al Şcolii de la Frankfurt, marele apostol al modernităţii radicale, al raţionalităţii normative, al stîngii luminate, model pentru mai multe generaţii de studenţi însetaţi de neo-marxism, sociologie, pragmatism american, niţică psihanaliză, niţică lingvistică şi multă critică a capitalismului din perspectiva - iluministă - a spaţiului public, ei bine, tocmai acest Habermas pare s-o fi luat, cam după 1990, razna. A început să invoce sfera religiosului cu o disponibilitate nepermisă, a intrat în dialog, conciliant şi - cu un cuvînt care îi place de mult - "participativ", cu noul Papă şi a ajuns să facă declaraţii amuţitoare. Citatul infamant, "scandalul" ideologic suprem, este următorul: "Creştinismul a fost, pentru înţelegerea de sine normativă a modernităţii, mai mult decît un precursor sau un catalizator. Universalismul egalitar - din care s-au născut ideea libertăţii şi a solidarităţii sociale, cea a conduitei de viaţă autonome şi a emancipării, a conştiinţei morale individuale, a drepturilor omului şi a democraţiei - e moştenirea directă a eticii iudaice a dreptăţii şi a eticii creştine a iubirii. Această moştenire, neschimbată în substanţa ei, a fost obiectul unei permanente reinterpretări şi aproprieri critice. Pînă în ziua de azi, nu avem o altă opţiune. Şi în lumina provocărilor actuale ale unei lumi post-naţionale, continuăm să ne hrănim din substanţa acestei moşteniri. Tot restul nu e decît leneşă pălăvrăgeală postmodernistă." (Din Zeit der Übergänge. Kleine Politische Schriften, IX, Frankfurt a.M., 2001). Să acorzi atît de mult creştinismului şi, pe deasupra, să iei în rîs postmodernismul - iată o evoluţie ruşinoasă. Habermas a îmbătrînit. I-o fi frică de moarte. I s-o fi dereglat simţul critic. Oricum, e un apostat, un trădător, o dezamăgire. Acum cîteva luni, un foarte la modă ideograf al stîngii italiene militante, Paolo Flores d’Arcais, publica, în Die Zeit, un vehement text demascator despre eroarea lui Habermas: religiile lumii sînt şi aşa destul de puternice; e deci inadmisibil să le sporeşti legitimitatea, invocîndu-le drept sursă a democraţiei. Ca de obicei, stînga propagandistică înclină să privească faptele - şi adevărul în genere - dintr-o perspectivă strict strategică. Nu contează dacă iudeo-creştinismul e sau nu una din sursele civilizaţiei europene. Contează dacă e înţelept, din unghi strategic, s-o afirmi. Nu contează dacă Gulag-ul a fost sau nu o idee şi o practică criminală. Contează dacă nu cumva e mai bine pentru "cauză" să treci crima sub tăcere. Stînga propagandistică se simte mereu în război ("Iar vin ăia cu lupta..." - spune un ţăran rus din Zoşcenko, aflînd că vin în sat activiştii care combat alcoolismul, distrugînd bunătate de alambicuri). Iar pentru soldaţii de vocaţie, nu e nimic mai plicticos, mai lipsit de sens, mai respingător, decît pacea. * Cu ocazia unei vizite a premierului turc în Germania, s-a pus pe tapet o temă foarte stingheritoare pentru autorităţile federale: îmbogăţirea sistemului de învăţămînt german, prin înfiinţarea unor şcoli generale şi a unor universităţi a căror limbă de predare să fie limba turcă. Gazdele s-au întrecut în a găsi argumente contra. Nu vrem integrare? Nu vrem europenizare? Pentru ce, atunci, să încurajăm o politică a segregării, a ghetto-izării, a izolării lingvistice, de natură să adîncească ruptura dintre majoritari şi minoritari? Scopul minoritarilor nu este, oare, să se acomodeze funcţional la mediul pentru care au optat? Îşi vor găsi mai uşor de lucru în Germania vorbind prost nemţeşte? Ah! Dacă am fi avut şi noi idee de aceste argumente, pe vremea cînd politicienii comunitari (inclusiv cei germani) ne sfătuiau să deschidem universităţi maghiare în Transilvania... Să fie limpede: cred că fiecare ar trebui să aibă dreptul să înveţe în ce limbă vrea, cu nuanţa că fiecare ar trebui să vrea să înveţe în limba cea mai rezonabil utilă pentru viaţa zilnică. Dacă voi emigra vreodată în Japonia, mă voi strădui să învăţ japoneza, continuînd, fireşte, să vorbesc româneşte cu ai mei şi să lăcrămez la Şt. O. Iosif. Ceea ce mă irită puţin e flexibilitatea oportună a unor politicieni europeni. Cînd e vorba de ograda proprie, li se cam lasă principiile: vor revizuire, cu condiţia să nu se schimbe nimic.