Neagu. Conu’ Neagu. Domnul Neagu Djuvara
Ţin foarte mult la domnul Neagu Djuvara. Simplu. Fără farafastîcuri omagiale, fără flaterie de salon, fără piruete adulatorii. Îmi place mult omul, omul întreg, vorba lui, purtarea lui, hazul lui. Știu foarte bine ce calități are, pot argumenta abundent în favoarea unui portret „de aparat“ encomiastic. Dar nu cred că un asemenea portret i se potrivește. Pentru că virtutea lui esențială este firescul, grația prezenței, cordialitatea bărbătească. E motivul pentru care mă plictisesc, uneori, textele – indubitabil de bună-credință – care se adună în jurul aniversării sale de acum: a împlinit 100 de ani! Ca și cum a apuca suta este, în sine, un merit. Ca și cînd ar avea sens să feliciți pe cineva că n-are ulcer, că nu i-au căzut dinții, că nu i-au albit sprîncenele… Cunosc o sumedenie de centenari care nu-mi plac, care nu oferă motive de celebrare, dincolo de inerția calendaristică a vîrstei proprii. Cu alte cuvinte, decisiv e personajul care împlinește o sută de ani, nu faptul că-i împlinește. Or, pentru mine, centenar sau nu, dl Djuvara e o reușită iradiantă, o delectabilă împlinire omenească, ce se explică, evident, și prin firea sa norocoasă, dar și prin ceea ce a știut să-i adauge, de-a lungul unei vieți curajoase și inteligente. Admit că, centenar, Neagu Djuvara întruchipează un frumos discurs despre cum se îmbătrînește, dacă ți-e dat să îmbătrînești: construind proiecte și realizîndu-le, dinamic fără gesticulație ostentativ „verde“, melancolic și totuși binedispus, asumînd soarta, dar rămînînd – cum îi plăcea să spună lui Constantin Noica – „în atac“.
Un alt loc comun al sărbătoririi lui Neagu este cel legat de „boieria“ sa. Îl iubim și îl admirăm pentru că e „de familie bună“. Faptul în sine e de necontestat, iar conu’ Neagu ilustrează, într-adevăr, cum puțini o mai pot face astăzi, „calitatea“ stirpei, noblețea obîrșiilor, prestigiul continuității de castă. Dar, iarăși, cunosc și boieri autentici, „cu pedigree“, care nu-și onorează arborele genealogic. „Numele“ e tot ce pot oferi. Dl Djuvara, onorat de numele său și respectuos cu strămoșii săi (ale căror portrete îi decorează elocvent apartamentul), e din altă „familie“. Ca și celălalt boier de care am avut parte încă dinainte de 1989: conu’ Alecu Paleologu. Cine i-ar fi putut ignora ascendența? Dar nu obosea să spună că boieria fără inteligență și fără bun-simț nu face doi bani. Cu alte cuvinte, pentru el, opusul adevăratei boierii nu era „originea sănătoasă“, ci prostia, cu însoțitorii ei clasici: fudulia și mîrlănia. Așa că nu „boieria“ e rațiunea amorului meu pentru Neagu, ci modul boieresc în care o întrupează.
Un cuvînt despre istoricul Neagu Djuvara. Nu sînt de meserie și nu pot judeca „academic“ lucrările sale de specialitate. Am constatat că unii profesioniști îl contestă, îl diminuează, îl evacuează, discret, pe coridorul „popularizării“. Nu mă bag. Dar pot să spun un lucru. Neagu Djuvara dinamitează – fără frivolitate – ideea că „știința“ istoricului trebuie să fie acră, țeapănă, atrăgătoare doar pentru cîțiva colegi scorțoși. Istoria ne privește, în mult mai mare măsură decît alte „științe“, pe toți. De aceea, cînd deschidem o carte de istorie, e trist să simțim că intrăm, fără acces legitim, într-un domeniu rezervat inițiaților. Preferabil e să ne vedem interpelați, provocați, puși pe gînduri. E ceea ce fac, cel puțin din punctul meu de vedere, cărțile lui Neagu Djuvara. Nu de popularizare e vorba, ci de o pricepută stimulare a interesului viu, a curiozității, a dezbaterii. Citești și înveți, dar, totodată, citești și te amuzi, citești și poftești la mai mult. Inexactități? Ipoteze riscante? Se poate, dar prefer să fiu invitat la o călătorie palpitantă, ba chiar primejdioasă, decît să moțăi în scaun, sub betonul livresc al unor certitudini oricum aproximative. Pe măsură ce îmbătrînesc, încep să cred, de altfel, același lucru, și despre cărțile de filozofie. Nu cred că există idee, oricît de înaltă, sau adevăr, oricît de subtil, care să nu poată fi transmise cu limpezime oricărei minți normale. Istoriile lui Neagu nu te țin în anticameră, după un fals protocol al savantlîcului sec, ci te cheamă în salon, te conversează ospitalier, te „omenesc“ cu tot felul de bunătăți.
Cititorul va fi observat că, în textul de mai sus, spun ba „Neagu“, ba „Neagu Djuvara“, ba „conu’ Neagu“, ba „domnul Djuvara“. Aș fi putut adăuga și „Moș Neagu“, cum îi place, uneori, să-și semneze scrisorile. Această coregrafie a apelativelor face parte din farmecul personalității sale. E ceva din el în fiecare: și afabilitate prietenească, și familiaritate vieux jeu, și sociabilitate cuviincioasă, și umor necomplezent. Țin foarte mult la domnul Djuvara. Așa cum este, așa cum va fi întotdeauna.
