Naţionalism şi europenism
S-ar zice că, pînă la al doilea război mondial, naţionalismul a fost apanajul elitelor. Ele contribuiseră substanţial, în veacul al nouăsprezecelea, la constituirea prestigiului naţionalităţilor şi savurau, inerţial şi isteric, acest prestigiu, în plin secol douăzeci. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Elitele au devenit mai curînd federaliste sau, în orice caz, europenizante, lăsînd "prostimii" întîrzierea în fudulie autohtonă. Naţionalişti sînt, acum, "cei mulţi", cei care n-au decît o identitate statistică şi aspiră să obţină - prin colaborare cu "idolii tribului" - un portret mai bine conturat, mai onorabil. "Patria" e şansa anonimului de a avea un destin. Joseph de Maistre spune undeva că n-a văzut niciodată "europeni". Nemţi - da, francezi - da, englezi - da. Însă europeni ca atare - nu. E un sofism. Dacă l-am urma pînă la capăt, ar trebui să admitem că nici nemţi nu se pot vedea "ca atare". Există berlinezi, münchenezi, hamburghezi... Dar, în fond, "berlinezi" ca atare există? Fireşte că nu! Există doar Hans sau Peter, Anna sau Hildegard. "Ca atare" există numai individul şi individualul. Cu cît te ridici deasupra acestui nivel, dai de categorii, de identităţi generice, de abstracţiuni. Hans nu e o abstracţiune, nu e un concept. "Ţara" - da. E, uneori, singurul concept la care au acces "cei mulţi". De aceea, Hans preferă să renunţe la "realitatea" sa imediată, la determinările lui concrete, pentru a participa la demnitatea unei generalităţi integratoare. E inutil, e chiar periculos să-i amputezi această aspiraţiune. Contrariat, el se comportă patetic şi justiţiar: conceptul devine în mîna lui înfuriată - o bîtă cît se poate de concretă. Elitele - cum spuneam - au aerul de a fi trecut într-o altă etapă. Ele invocă Europa şi proclamă, astfel, exigenţa unei solidarităţi trans-naţionale; spiritul comunitar trebuie să treacă înaintea duhurilor locale. Dar să nu ne grăbim. "Patriotismul" european poate fi - şi este adesea - o nouă formă de discriminare, un autohtonism cu hotare mai largi, dar la fel de drastice ca ale tuturor autohtonismelor. "Sîntem europeni" nu înseamnă, întotdeauna, "sîntem altceva şi mai mult decît greci, italieni, nemţi sau elveţieni". "Sîntem europeni" înseamnă şi "nu sîntem asiatici, americani, africani". Micile mîndrii naţionale se văd înlocuite de o mîndrie continentală, mai amplă şi mai subtilă. Orizontul e, aşadar, mai cuprinzător, dar nu neapărat mai puţin pasional. Rămîne să ne întrebăm dacă perspectiva unui Hans devenit "patriot european" e preferabilă aceleia a unui Hans parohial, aţipit cu nasul în brazdă. Cel dintîi e pîndit de demagogie, celălalt - de primitivism. Cel dintîi se poartă ipocrit, dar igienic, celălalt e "autentic", dar tenebros. Primul riscă să nu aibă chip, al doilea riscă să se identifice cu o grimasă. Cu astfel de premise, secolul următor va fi ori comunitar pînă la gregaritate, ori tribal pînă la dezastru. Din această dilemă nu putem ieşi! (Dilema, nr. 214, 28 februarie - 6 martie 1997)
