„N-am știut să comunic”
De foarte multe ori auzim din partea politicienilor noștri scuza următoare (atunci cînd simt că e neapărat momentul să recunoască unele greșeli, dar nu decisive): „N-am comunicat bine”. Subînțeles: „Am făcut o mulțime de lucruri bune și necesare, dar n-am știut să vi le comunic bine, astfel încît voi, din păcate, nu vă dați seama de progresul pe care-l trăiți, de îmbunătățirile pe care viața voastră le cunoaște în fiecare zi tot mai mult; am îndeplinit cu asupra de măsură tot ce am promis, atîta doar că, vai, n-am reușit să vă explic cît de fericiți și îndestulați sînteți în realitate, fapt de care voi nu vă dați seama”. Altfel spus: sînteți cu un pas mai aproape de Paradis, dar, fiindcă nu v-am comunicat-o suficient, vă credeți tot înțepeniți în trafic la poarta Infernului. Reaua comunicare trece drept un păcat venial în raport cu incompetența, neglijența, inactivitatea, corupția și așa mai departe.
Dar este oare chiar un defect minor să nu știi sau să nu poți să comunici în epoca noastră, care a luat atît de în serios comunicarea eficientă prin toate mijloacele? E asta o scuză acceptabilă? Cine l-a oprit pe politicianul respectiv să recurgă la specialiști în comunicare, să apeleze la purtători de cuvînt competenți, la conferințe de presă cu adevărat informative, în general să învețe să comunice eficient și profesionist, chiar dacă în mod nativ nu e foarte dotat? Dacă n-a făcut-o mi se pare o dovadă de dezinteres față de comunicare în general și mai ales față de precizia și claritatea ei. De fapt, vedem adesea că politicienii răspund aiurea la întrebări – atunci cînd răspund totuși –, că abuzează de limba de lemn instituțională, că preferă confuzia și neclaritatea. Limbajul – se știe bine – poate fi utilizat nu numai pentru a comunica ceva, ci și pentru a ascunde foarte multe; or, comunicarea politică pare a fi perfecționat mult această vocație secundă a limbajului. Așa încît de ce politicienii ne-ar cere să-i iertăm că n-ar fi comunicat suficient de bine, cînd, în realitate, adesea ei n-au dorit-o și, de fapt, se poate arăta că au alterat deliberat comunicarea, folosindu-se de destule tertipuri pentru a evita să dea răspunsuri sau explicații clare și la obiect?
În general, poza unui politician harnic, competent, eficient, onest, dar care, vai, nu e apreciat de marele public, numai fiindcă, pasămite, nu are aptitudini majore de comunicator, mi se pare puțin credibilă. De obicei, cei care cu adevărat au ce să comunice pozitiv reușesc și găsesc modalitățile de a-și transmite mesajul. Atunci cînd avem un conținut real, prezentînd interes mai larg, cînd avem atît voința de a-l împărtăși celorlalți, cît și încredere în propriile convingeri și valori – fie că ne referim la comunicarea politică sau nu –, devenim spontan destul de elocvenți, chiar dacă n-am luat lecții de retorică; claritatea și ordinea gîndirii se vor regăsi inevitabil și în expresia verbală a acestei gîndiri. Dimpotrivă, oamenii care se exprimă defectuos, confuz, redundant fie gîndesc astfel, și atunci asta dovedește că sînt incompetenți și deci nepotriviți pentru responsabilitatea publică pe care o dețin, fie nu doresc, din diferite motive de nemărturisit, să comunice ceea ce s-ar cuveni să o facă, ascunzîndu-și intențiile sau omițînd fapte și atunci, din nou, ei nu-și merită responsabilitatea publică, fiindcă vor să se ascundă de ochiul scrutător al publicului și al presei.
Rezultă că, în ambele situații, o rea comunicare e ceva foarte serios și deloc un păcat venial al politicianului; ea disimulează, de fapt, ori incompetență, ori rea-voință (ori ambele) și o demisie ar trebui să urmeze unei atari recunoașteri.
În general, nu ești îndreptățit – fie politician sau nu – să ceri restului lumii să treacă ușor cu vederea cînd declari: „Am fost și sînt foarte bun, atîta numai că, pardon, n-am reușit să v-o comunic”. N-ai voie să spui asta, afară dacă nu ești Dumnezeu, care, în fel și chip, ne-o tot spune de la facerea lumii. Lui, da, I-o trecem cu vederea...
