Monica Macovei
Cînd e vorba de Guvern, înjurătura e de rigoare şi e la îndemînă. Are mai întotdeauna justificări, e, stilistic, mai spectaculoasă decît lauda şi, comercial vorbind, mai uşor de vîndut. A sta, neîncetat, sub privirea piezişă a tuturor face parte din fişa postului de ministru, ceea ce amatorii de demnităţi nu par să afle decît prea tîrziu. Din cînd în cînd, ne-ar prinde bine, totuşi, să exersăm o paletă mai luminoasă. Judecata pozitivă e la fel de necesară sufletului (şi ţării) ca şi veghea critică. E o plăcere igienică să găseşti motive de mulţumire, mai ales în vremuri neaşezate şi în locuri şubrede. Actualul ministru al Justiţiei este, din punctul meu de vedere, sursa unei asemenea plăceri şi mă simt obligat să spun asta fără ezitare, în beneficiul tonusului public. La început, n-am avut încredere în eficacitatea doamnei Macovei. Nu pentru că n-aş fi crezut în calităţile D-Sale. Dimpotrivă. În 1998, fără s-o cunosc personal, dar bizuindu-mă pe performanţa ei profesională şi civică, am propus-o colegilor mei de guvernare pentru un post de secretar de stat la Externe. Din raţiuni care nu-mi scapă decît în parte, n-am avut succes. Sînt sigur că ar fi fost un colaborator excelent. Dacă însă, cu privire la noua ei însărcinare, am avut unele temeri e pentru că doamna ministru mi se părea net dezavantajată în relaţia ei cu instituţiile pe care urma să le administreze. Exterioară "sistemului", dacă nu chiar în răspăr cu el, Monica Macovei avea datele unei victime sigure. Urma să fie înghiţită de rutina deviatorie a unui organism impur, viciat, opac. M-am înşelat. Tenacitatea fără breşă, privirea fixă asupra ţintei, efortul calm şi constant (indiferent ce tensiune şi uzură ascunde) au prevalat asupra circumstanţelor. Tipul acesta de personalitate a lipsit, cred, pînă acum, tranziţiei româneşti. Monica Macovei nu face gesturi ample şi declaraţii tari, nu-şi cultivă, tandru, imaginea, nu-şi grădinăreşte, demagogic, cariera. Spune strictul necesar şi nu apare decît cînd e, cu adevărat, nevoie. Sobră şi concentrată ca un bonz, fără umori, fără lamentaţii, învăluită de o foarte expresivă, aproape misterioasă, inexpresivitate, ea pare străină de spiritul locului. E, în orice caz, la antipodul unui anumit gen de politician "charismatic", mereu atent la aplauzele din jur. Nu e "femeie de comitet", "fată bună", sensibilă, cu ostentaţie, la "nevoile poporului", gata să se dea în stambă la emisiuni de varietăţi, să vorbească patetic despre mame, cărţi, legi şi necazuri. Nu e interesată (dacă nu mă-nşel!) de ranguri şi privilegii, nu calculează abil pasul politic următor, nu joacă sinceritatea, îngrijorarea, principialitatea şi spiritul de sacrificiu. Vorbeşte limpede, fără regie, indiferentă la efectul retoric. Cu asemenea însuşiri, ai zice că doamna ministru e aproape un domn, o siluetă severă şi tăioasă, fără ornamente şi emotivităţi inutile. E fals. Personajul e cu atît mai ataşant şi mai convingător, cu cît rigoarea şi decizia necomplezentă se însoţesc cu un aer de vulnerabilitate. Monica Macovei e un samurai fragil, un luptător translucid, care nu cîştigă prin violenţă şi masivitate. Armele ei sînt precizia, detaliul şi consecvenţa. Am cunoscut multe specii de inflexibilitate, al căror substrat e nesimţirea. Cu alte cuvinte, nu toţi cei drepţi sînt drepţi cu vocaţie. Judecata categorică e, uneori, un fenomen colateral al sărăciei sufleteşti, al unei firi nemiloase, dacă nu al stupidităţii pur şi simplu. În cazul de faţă, nu avem, cred, de a face cu un geometru infailibil al jurisprudenţei, ci cu un om de convingeri, un om care crede în "spiritul obiectiv" al legilor şi în onoarea lor. Dacă exagerez, o fac cu seninătate. Pentru că tocmai în cazul Monicăi Macovei s-a comis una din cele mai groteşti exagerări de sens contrar. Cîţiva gazetari (care, ulterior, au avut impresia că-şi pot spăla ruşinea cu cîteva scuze bălmăjite, cînd decenţa ar fi cerut să se lase de meserie), au făcut senzaţie vorbind şugubăţ despre nu ştiu ce extaze dionysiace experimentate de doamna ministru în concediu, pe malul mării. Citind "ştirea", am sperat să fie adevărată (deşi mirosea acru, a cacealma). Am sperat ca, într-adevăr, Monica Macovei să nu-şi piardă, în încercările zilnice, pofta de viaţă şi gustul pentru cîteva pahare reconfortante. Din păcate, ştirea s-a dovedit abuzivă. Regret. Astraea are dreptul, din cînd în cînd, la o bacchanală.
