Monica Lovinesc şi Paul Miron
Au dispărut, la cîteva zile distanţă, două repere ale exilului românesc: Monica Lovinescu şi Paul Miron. Uniţi prin comuniunea de destin a expatrierii, dar şi prin misterul riguros al morţii, cei doi erau, pe de altă parte, cît se poate de diferiţi prin biografie, opţiuni strategice şi temperament. Paul Miron era un amestec inanalizabil de blîndeţe moldavă, umor şi tenacitate. Suporta greu distanţa de ţară şi era posedat de nevoia de a-i ajuta pe cei rămaşi acasă. România nu era pentru el o amintire difuză, un dulceag teritoriu al nostalgiei. Era o ocupaţie zilnică, un parteneriat fără sfîrşit. Dădea de lucru şi de mîncare, risipea de jur împrejur afecţiune şi bună-dispoziţie, imagina proiecte, făcea cultură românească oriunde şi oricînd i se oferea ocazia. Nu făcea calcule de oportunitate şi nu ezita să asume riscuri. Se străduia să lase uşi deschise, chiar cînd era privit cu suspiciune sau ostilitate, se străduia să menajeze şansa dialogului eficace, chiar cînd n-avea cu cine dialoga. Nimic nu i se părea prea mult, cînd era vorba să stabilească punţi peste abisurile de rea-credinţă şi viclenie ale dictaturii. Monica Lovinescu era alcătuită dintr-un cu totul alt aluat. Se angajase, de mult, într-un război "total" cu România comunistă. Nu dorea să atenueze răul, ci să-l extirpe. Nu credea în loţiuni calmante, ci în incizie şi terapie intensivă. Vorbea cu siguranţa şi intransigenţa unui judecător care îşi refuză răgazul nuanţei infinitezimale şi al spiritului de conciliere. Cu răul nu se negociază. De o inteligenţă strălucitoare, dublată de stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezenţă compensatoare în debandada intelectuală şi sufletească instaurată de totalitarism. A fost un criteriu. Purtătoarea de cuvînt a nordului etic. Vocea care ne hrănea tăcerile şi ne veştejea laşitatea. Timbrul ei inconfundabil, verdictul ei nemilos, ambalat, totuşi, înt-un fel de ironică amenitate, îndărătul căreia se simţea buna-creştere şi exerciţiul transfigurator al culturii temeinice, vor rămîne, cel puţin pentru generaţiile frustrării pre-decembriste, un model al conduitei de front. Monica Lovinescu a sacrificat o mare vocaţie de critic literar şi, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit. Am avut norocul să-i cunosc bine pe amîndoi. O ataşantă calitate a fiecăruia era umorul. Cînd programam vreo reîntîlnire cu Paul Miron, principalul lui argument era: "Să mai rîdem puţin!". Cît despre rîsul Monicăi Lovinescu, juvenil, aproape copilăros, cu un subton băieţesc, el e una din cele mai tonice amintiri ale sejururilor mele pariziene. Şi Monica Lovinescu, şi Paul Miron întruchipează două tipuri de patriotism, pe care conjuncturile de azi nu-l mai pot evalua corect. Patriotismul bunătăţii acomodante şi patriotismul exigenţei necruţătoare. Au fost, amîndoi, duşmăniţi, mai ales de retorii patriotarzi. Asupra lui Paul Miron se azvîrlea, uneori, perdeaua de fum a unei prea binevoitoare colaborări cu regimul comunist, iar asupra Monicăi Lovinescu - mercenariatul "agenturilor" străine. În România, nimeni nu-şi iubeşte ţara nepedepsit. Marile personaje ale dictaturii încep să dispară. Şi de partea călăilor, şi de partea victimelor şi a rezistenţei anti-comuniste. Nu e o garanţie că vom intra într-o eră mai limpede, curăţată de spectrele unui episod nefast. Dimpotrivă: s-ar putea ca răul să intre doar într-o primejdioasă hibernare. Dacă nu ne vom grădinări memoria pomenind mereu numele şi faptele tragediei, vom avea de înfruntat, mai devreme sau mai tîrziu, efectele toxice ale celei mai perfide amnezii.
