Mirări cotidiene
De fapt, nici mirarea nu mai e ce-a fost! Pînă la urmă obosești să te tot miri, de vreme ce, la fiecare pas, ești asaltat de fapte și vorbe brambura. Mirarea a devenit, cu alte cuvinte, experiența curentă a fiecărei zile, „normalitatea“ ei. Nu-ți vine să crezi cînd auzi cum vorbește cîte un ministru limba maternă, cum gîndește cîte un parlamentar, cum se poartă unii șefi de partid, cum arată, în genere, viața publică din România. Te miri. Te întrebi cum e cu putință să se fi ajuns la acest nivel. Bun. Și ce dacă te miri? Puțin le pasă celor care te stupefiază că ești mereu stupefiat. Își văd liniștiți de treabă. Și te pomenești că, din cînd în cînd, se miră nițeluș chiar și ei de mirarea noastră. Din punctul lor de vedere, totul e în regulă. Trăim, vorba lui Leibniz, în „cea mai bună dintre lumile posibile“, în cea mai mîndră țară, cu cei mai înțelepți și eficienți guvernanți.
Cu puținele resurse de mirare care mi-au mai rămas, reușesc încă să fac un rapid inventar al perplexităților de ultimă oră. Iată cîteva:
● Se zvonește prin tîrg că Primăria pune la cale mari resistematizări urbane. Că, de pildă, e iminentă „(supra)lărgirea“ unei tradiționale artere bucureștene: Calea Călărașilor. Ce poate însemna „lărgire“? Inevitabil, demolarea imobilelor care flanchează strada de o parte și de alta. Asta echivalează cu desfigurarea unui cartier „clasic“ al orașului, născut după încheierea Războiului de Independență și conținînd încă, potrivit Listei Monumentelor Istorice, cca 50 de clădiri de patrimoniu. Știm: e nevoie de fluidizarea circulației, de „străpungeri“ ajutătoare, de modernizare, ecologizare, spații de parcare, igienizare etc. Știm: Primăria ne vrea binele. Nu se repede să dărîme. Deocamdată sîntem în faza studiilor de „fezabilitate“. Dar sîntem pățiți. Avem experiența Buzești-Berzei, de pildă, dar avem, din păcate, o lungă experiență a devastării urbane. Am ajuns să facem de bunăvoie, cu o nonșalanță iresponsabilă, ceea ce Nicolae Ceaușescu făcea fără voia noastră, ba chiar împotriva ei. Dacă proiectul Calea Călărașilor „reușește“, ce ne mai așteaptă? N-ar fi interesant și folositor să „lărgim“ și Calea Victoriei (mai ales după ce am îngustat-o cu o pistă de biciclete, pe care bicicliștii nu par să se înghesuie)? Sau ce-ar fi să lărgim nițeluș Strada Lipscani, cam strîmtă, cam prea aglomerată, cam obosită arhitectonic? Altfel ar arăta Bucureștiul, dacă ar fi o combinație de mari piețe publice, decorate cu statui glorioase și unite între ele prin cîteva mari bulevarde. De ce să nu „lărgim“ modesta noastră capitală, ducîndu-i hotarele (prin somptuoase cartiere rezidențiale) spre Voluntari, Ciorogîrla și Bălăceanca? De ce să nu învățăm nimic din lecția înaintașului nostru din Scornicești? Să terminăm odată cu burghezul cult al „vechiului“, al „micului Paris“, al nostalgiilor lacrimogene. Între sentimentalism și un geometric viitor de aur nu e de ales, conform rațiunii, decît viitorul. Copiii noștri se vor plimba, veseli, printr-o schemă. Nu vor mai avea nevoie de amintiri și nici de repere pentru ele, căci peste tot vor vedea mereu același loc, aceleași clădiri, aceleași mall-uri. „Ștergerea diferențelor“ a izbîndit! Nu vom mai deosebi între oraș și sat, între o stradă sau alta, între un cartier sau altul. Pînă la urmă, nu ne vom mai deosebi nici între noi: ne vom îmbrăca la fel, vom gîndi la fel și, mai ales, vom vota la fel! Mirarea de azi va fi fericirea noastră de mîine…
● Domnul Călin Popescu Tăriceanu a încetat, de mult, să mă mai mire. Mereu egal cu el însuși, mereu sigur pe opinia sa, pe judecățile sale, pe toate calitățile care îi lipsesc. Reușește, de ani de zile, o performanță rară, aproape imposibilă: să fie prezent și, în același timp, să n-aibă contur, să combine tonul peremptoriu cu vacuitatea. De curînd, s-a supărat pe liber-profesioniștii care bombăne cu privire la complicațiile birocratice ale declarației de venituri. N-au decît, în acest caz, să se facă funcționari publici! Să învețe o meserie, alta decît aia pe care o știu. Singurul nostru liberal pursînge dă de pămînt cu meseriile „liberale“. Arhitecții, gazetarii, artiștii, în genere, să lase fițele și să pună osul la muncă cinstită. Un exemplu îl constituie el însuși, dl Călin Popescu Tăriceanu. A debutat ca manechin, dar a înțeles să se apuce, pînă la urmă, de o profesiune care combină sudoarea cu disciplina: profesiunea de politician. Și uite unde a ajuns: e al doilea om în stat. N-a vrut să rămînă un simplu băiat frumușel, bine îmbrăcat, cu maniere fine și gramatică aproximativă. A trecut la tejghea! Ne explică ce e bine și ce e rău, se luptă cu diverse stihii paralele – pe scurt, își cîștigă pîinea cu brațele și circumvoluțiunile proprii. Un adevărat model!
● S-a decis excluderea din PSD a dlui Mihai Chirica, primar al Iașiului. Odată și-odată trebuia începută reforma internă a partidului! Vom avea de ce ne mira de-acum înainte. Vom rămîne cu gura căscată văzînd ce schimbări radicale, ce vînt purificator, ce duh al înnoirii vor cutremura, benefic, partidul de guvernămînt! S-a instalat, în sfîrșit, la butoane revoluția permanentă!
Pentru săptămîna asta, m-am mirat destul. Dar aștept nerăbdător săptămînile, anii și veacurile următoare. Rezerva locală de întîmplări uimitoare e inepuizabilă.
