Mîndrie cu cearcăne
Ce țară! Ne livrează, clipă de clipă, de toate: mîndrie locală, disperare, haz, stupoare, valori, bîlbîieli, cumințenii perdante și temperament fudul, glorii de nișă și rateuri istorice, „tristețe plină de umor“, daci mistici subjugați de romani păgîni, romani furînd latina de la daci, patriotul moldovean Ștefan cel Mare în război cu patriotul valah Vlad Țepeș, genii persecutate și idioți de succes, ospitalitate tandră și descurcăreală hoață, latinitate și ortodoxie, patrioți transfugi și derbedei legați de glie – ce mai? – „o enigmă și-un miracol!“.
Că o fi (aproape) la fel și la alții? Nu zic nu! Dar eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul. Eu mă hîrjonesc, zi de zi, cu ale mele, cu ale „noastre“, cu nămolul cotidian și speranțele nebuloase ale spațiului carpatic! Eu cred în „originalitatea“, în unicatul poporului nostru „eroic și martir“!
Priviți și domniile-voastre în jur! Mai sînt vreo patru luni pînă la alegerile prezidențiale și cam nici un partid nu și-a ales și lansat un candidat plauzibil. De ce? Mai întîi, pentru că în nici un partid (cu excepția liberalilor, care au norocul unei „pre-opțiuni“ în persoana actualului președinte) nu se pot identifica personalități bine conturate, verificate prin isprăvi politice și instituționale marcante, unanim acceptate, detașate semnificativ de „masa“ aspiranților și a funcționărimii de partid. Faptul însuși că toți pun încă pe masă cîte patru-cinci nume dovedește că, în realitate, n-au nimic plauzibil de oferit. În al doilea rînd, conflictele interne din fiecare formațiune politică stimulează nu competiția reală, calculul electoral pragmatic, ci ambîțul personal, alianțele de gașcă, jocurile de culise. Alegătorul, chiar înclinat să voteze „schimbarea“ (cu orice preț!), se vede șubrezit de „strategii“ de campanie greu de asumat. Cutare discurs exersează seducția pe care o pot avea în lumea românească cultura Star Trek, Game of Thrones și jocul subtil între „pilula roșie“ și cea „albastră“. Fină lovitură! Parcă vezi cum urcă procentele pensionarilor, muncitorilor agricoli, piețarilor, afaceriștilor și altor „klingonieni“ autohtoni cînd aud de aventurile istorice și supraistorice ale celebrelor seriale… Partidul de guvernămînt pendulează, la rîndul lui, între șefa post-Dragnea (victimă inocentă a propriilor ei insuficiențe), șturlubaticul Orlando (cînd liberal, cînd cu Ponta, cînd fără și contra Ponta), primărița neastîmpărată a Bucureștilor (sau, cum aud, de curînd, soțul ei!), mîndrul misionar „independent“ Liviu P. și cine știe care (și cîți) alții. De la PMP au apărut, brusc, patru (dacă nu chiar cinci) nume: unul de la liberali, unul fost liberal, unul fost gazetar, unul din SUA… Tăriceanu – pe nedrept marginalizat de tristul 4% de la ultimele alegeri – vrea și el (vrea tot timpul, vrea orice), dna Bruynseels se precipită, de asemenea, să pună umărul la oina prezidențială neaoșă. Una peste alta, taraba e amplă și pestriță. Cum o vrea Dumnezeu, Partenerul nostru dintotdeauna.
Și fiindcă veni vorba de credință, nu mă pot abține să semnalez, la capitolul mîndrie național-confesională, decriptarea abilităților sportive ale minunatei Simona Halep drept victorie a ortodoxiei. (E drept, și cu ajutorul unui pravoslavnic sîrb, dl Djokovic.) Mă întreb cîți dintre spectatorii pasionați ai meciului dintre Serena Williams și adorabila Simona s-au gîndit că asistă la o confruntare dogmatică între ortodoxie și secta „martorilor lui Jehova“, de care aparține multipla campioană americană. Neoprotestantismul a încasat-o, deci, încă o dată. Sîntem răzbunați! Dar, privind îndărăt, lucrurile devin – ca mai toate deciziile Domnului – tainice. Ce va fi însemnat, de pildă, întreita înfrîngere (de către adversarii lor americani) a faimosului cuplu Ilie Năstase – Ion Țiriac în finalele Cupei Davis din 1969, 1971, 1972? Să fi fost de vină păcatele celor doi? Sau un avertisment divin privind nevrednicia românilor? Ori o lecție de smerenie dată ortodoxiei? Pe această linie, întrebările pot continua la infinit. Ce înseamnă cînd Brazilia învinge Germania (2002, Campionatul Mondial de Fotbal)? Sau cînd echipa insulelor Barbados cîștigă Cupa Caraibelor pe socoteala echipei Grenadei? S-au înfruntat acolo catolici, anglicani, adventiști și protestanți propriu-ziși. Dumnezeu cu cine a ținut, de fapt? Ce-ar fi să scriem o istorie religioasă a sportului? Ce-ar fi ca fiecare competitor să trebuiască, înainte de meci, să-și declare nu doar cetățenia, ci și opțiunea confesională? Și cum să mai pledezi pentru ecumenism, cînd toate disputele din teren implică ascunse învrăjbiri între Biserici, secte, atei și agnostici? Nu-ți rămîne decît să te întrebi, cu Sf. Apostol Pavel și pe urmele lui Iov: „Cine a cunoscut gîndul Domnului?“.
Iată spre ce întrebări și orizonturi complexe trimite „mîndria de a fi român“! Că apar și cearcăne? Dar fără cearcăne nu se poate decît în țări plicticoase. La noi, cearcănele dau virtuților un tulburător mister. Simona Halep ne înseninează și ne mobilizează, iar, pentru echilibru, dna Grapini ne reprezintă în Europa învățînd românește nu înainte, ci în timpul vorbirii (cînd nu se exprimă în engleză cu un șarmant accent turcesc). Un talentat intelectual e devotat, de ani buni, unui netalentat semidoct, prezidînd coconos o formațiune politică aldeliberală. Doi vlăstari ai vadimismului (ea cu zîmbet de subretă, el cu gură mare și maniere de bătăuș) agasează, neînvinși, scena publică. Iar de jur împrejur – presa! Volubilă, breaking, deținătoare a adevăratului Adevăr, plină de vitamina B: bășcălie, bale, bîtă, bîrfă, bobor! Cu o asemenea ambianță la îndemînă, nu e păcat să pleci la cules de căpșuni?
