Mihai Șora. Amiaza prezenței

Ieri, 7 noiembrie, dl Mihai Șora a împlinit 102 ani. E unul dintre cei mai mis­terioși oameni pe care i-am întînit. Simplu, dar indescifrabil. Cordial, dar singuratic. Echilibrat între dinamica interogativității și buna așezare a surîsului. Îi doresc mulți ani și mă bucur să-i reamintesc, omagial, textul pe care i l-am dedicat la aniversarea centenarului. Adăugînd un pasaj din Emil Cioran, pe care mi l-a semnalat fostul meu coleg de redacție, dl Matei Pleșu… Iată-l: „Dacă ar fi rămas la Paris, [Mihai Șora] ar fi scris cărți, ar fi urmat o carieră universitară, ar fi dus, în cele din urmă, o existență oarecare; acolo [în România], a înțeles, după douăzeci de ani de tăcere – și ce tăcere! – lucruri la care nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas aici.“ (E.M. Cioran, Cahiers, ianuarie 1967) 

Între toți „interbelicii“ pe care am avut onoarea și șansa de a-i cunoaște, Mihai Șora face o figură aparte. Prestigiul său printre generațiile mai tinere a rămas, decenii întregi, constant, cristalin, infailibil. Și asta fără legătură directă cu opera sa – declarată de mulți ca fiind greu accesibilă –, fără legătură cu vreo oralitate abundent-scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai Șora a obținut un statut unic, fără efortul de a „livra“ masiv și ritmic, în felul în care au făcut-o alți „congeneri“ ai săi. (…) Care e secretul acestei inclasabile reușite? De unde vine aura personajului, de vreme ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă monumentale argumente „palpabile“, performanțe exterioare asociate, de regulă, clișeelor curente ale succesului? (…) Omul e, totuși, înconjurat de o sumedenie de admiratori devotați, de toate categoriile. Nu e doar pe placul cîtorva filozofi sibilinici sau al cîtorva „intimi“ îndrăgostiți. Îl omagiază fidel scriitori, artiști plastici, teologi, intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai toată lumea care are sau a avut de-a face cu el. Cum se explică o asemenea „carieră“?

Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt și definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui Mihai Șora o formulă care, folosită în alt context, mi se pare un început de drum în încercarea mea de a înțelege. Formula este „amiaza prezenței“. Mihai Șora are harul, mai puțin răspîndit decît ne închipuim, de a fi, în sens deplin, o prezență. Vie, absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al împlinirii existențiale, fără retorică solemnă, fără gesticulație magisterială, fără pompă inițiatică. Uzul cotidian al limbii noastre atribuie cuvîntului „prezență“ sensuri contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face act de prezență“, ceea ce înseamnă pur și simplu „a fi de față“ fără vreo implicare specială, dar avem și „prezență de spirit“, adică facultatea de a reacționa spontan, adecvat și rapid, la o anumită împrejurare. În cazul lui Mihai Șora, conturul termenului „prezență“ se amplifică și se nuanțează. Simplul „act de prezență“ devine „acțiune prin prezență“, cu alte cuvinte nu un mod incolor de a te defini spațial, ci un mod de a fi și de a face, un mod de a interveni, de a influența prin autoritatea și stilistica prezenței tale lumea din jur. Iar prezența de spirit e prezență a spiritului înțeleasă ca reper, ca indicație de orientare. O cheie posibilă a „iradierii Șora“ este capacitatea lui, înnăscută poate, dar și meșteșugit prelucrată, de a determina discret, prin simpla sa prezență, buna situare a celuilalt. O prezență plină, o „amiază a prezenței“, îl obligă pe interlocutor să devină și el, sub raza ei, o prezență. Am scris, altădată, despre tăcerile lui Mihai Șora. Insist asupra faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei prezențe autentice, nu e pasivitate răbdătoare și inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie a disponibilității lăuntrice, asceză a atenției. Mihai Șora a fost și este, pentru mulți dintre cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul dintre cei foarte puțini care știu să-i asculte participativ, să le stimuleze comunicarea de sine, să fie solidar cu incertitudinile și căutările lor.

Și nu e vorba numai de puterea de a asculta și de a fi atent la oameni. Am avut ocazia să observ cum funcționează, în cazul lui Mihai Șora, atenția la arbori, nori, animale și flori, la păduri și pajiști, ca și la miracolul unui desen sau al unei melodii. „Ascultătorul“ e un degustător, un virtuoz al bucuriei, un trăitor înzestrat cu gustul nemijlocirii. „Ascultă“ nu doar ceea ce aude, ci și ceea ce vede. Și ceea ce i se întîmplă. N-am prea întîlnit personaje de o asemenea croială: gata să-și asume firea proprie, destinul și semenii, fără emfază, fără ornamentică speculativă, cu aplombul pur al unei vitalități – îmi vine să spun – „originare“. Aceasta ar putea fi sursa dimensiunii terapeutice a prezenței lui Mihai Șora. E căutat și e cultivat pentru că e vindecător. M-am auzit vorbind uneori, mai în glumă, mai în serios, despre „tibetanul“ Șora: era un fel de a semnala nu vreo adeziune ocultă la „tehnici“ exotice sau vreun detaliu portretistic semnificativ (deși…), ci distanța lui suverană față de suspensia contemporană a firescului, a bunei dispoziții, a grației existențiale. Mihai Șora a obținut o rarisimă combinație de imediat și cosmicitate. E mereu aproape și, totuși, mereu secret. Cu o astfel de alcătuire, faptul că a ajuns centenar e, ca să zicem așa, în firea lucrurilor și în firea lui. Cum era să nu ajungă?