Mică antologie coronavirus (III): lecturi de carantină
Rapidă diagnoză sociologică
Există patru categorii de oameni (apud Carlo M. Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilității umane): 1) neajutorații („Fraierii“): cînd fac ceva, ei pierd și alții cîștigă; 2) răufăcătorii: acționează în beneficiu propriu și spre paguba altora; 3) inteligenții: cînd fac ceva, cîștigă și ei, și ceilalți; 4) imbecilii: cînd fac ceva, pierd și ei, și ceilalți. (Rezistența la coronavirus ar putea depinde, între altele, de ponderea fiecăreia dintre cele patru categorii la nivelul populației globale…)
Trist episod „patriotic“
În 1913, George Topîrceanu era pe front, în Bulgaria inamică și bîntuită de holeră. În jurnalul său de campanie găsim următorul pasaj, relatînd un episod de panică româno-română. Comilitonii autohtoni sînt mai speriați de posibila holeră a compatrioților decît de armata bulgară… Iată textul: „Aud amenințări că bolnavii se aruncă în Dunăre. Toți se feresc. Soldații dintr-o companie tăbărăsc cu pumnii pe cei din altă companie rătăciți în mijlocul lor. Căpitanul Bolintineanu striga în gura mare că nu vrea să aibă nici un soldat străin (adică român din altă companie, n.m., A.P.) pe șlepul companiei lui. Amenință și îndeamnă pe soldați să-i arunce în Dunăre. Mi-e inima strînsă. Știu că dacă mă gonește de aici, la compania 1 nu mă primește. Aștept, din clipă în clipă, să fiu întrebat ce caut în compania a 3-a și: sau să mă înec, sau să fiu trimis între holerici. Îmi pîndesc cu groază cea mai mică mișcare de intestine. Nesiguranță omorîtoare. Niciodată în viața mea n-am fost mai îngrozit de cum sînt acum.“ Ce să-i faci? Are și iubirea de „aproapele“ (fie el și conațional) limitele ei…
...Dar și nițel umor
Tot de la Topîrceanu. A trebuit să țină o conferință la Teatrul Național din Iași (1927) în deschiderea unei campanii antituberculoză și a găsit soluția: un exercițiu de bășcălie cronică. M-am bucurat să văd că, în contextul actual, s-au găsit destui care să-și reamintească de acest foarte simpatic și inteligent text. Mă alătur lor și livrez și cititorilor mei cîteva fragmente:
„O, nu vă fie teamă… şi dracul este negru / Cînd să-l zugrăvească un iconar integru, / Dar… ici un pic de galben şi dincolo puţin / Albastru… şi pe gură o dungă de carmin, / – Cu toate c-adineaori părea insuportabil, / Din drac urît şi negru devine acceptabil. / (Dar nu fac oare zilnic cucoanele – şi ele – / Cam tot acelaşi lucru pe propria lor piele? / Ba fac aşa chiar domnii – de genul femeiesc…). / Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc / Se află-aici în sală… ştiu bine că m-ascultă, / Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă. (…) / Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde / În orice fel de casă; îl întîlneşti oriunde: / În berării, pe stradă, la cinematograf; / Îi place să se joace cu alţi bacili în praf; / Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul, / Şi peste tot se ţine de bietul om ca scaiul, / În fabrică, la şcoală sau pe trotuar hai-hui, / Dar peste tot îşi vede de-afacerile lui! / (…) Regia de tutunuri îi face mult rabat; / La băuturi spirtoase e cointeresat; / Din orice-abuz profită… La pîndă, invizibil, / În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil. / (…) Savanţii-l studiază făcînd din el culturi, – / Un fel de gelatină… un soi de răcituri / Pe care stau microbii ca-n sînul lui Avram / Şi se-nmulţesc acolo în voia lor… Uitam! / El dragoste nu face. Cu omul în contrast, / Bacilul lui Koch este surprinzător de cast. / Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune? / – Prin sciziparitate sau prin diviziune: / Se rupe-ntîi în două… apoi se face-n patru… / Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru / Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi, / Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi, / Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare / Să-ţi spună a cui este şi cîte neamuri are! / (…) În orice alimente şi-n orice băutură / Să puneţi acid fenic – nu mult: o picătură… / Şi cel puţin o dată la două săptămîni / Tot omul să se spele pe faţă şi pe mîini… / La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar) / E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, / Că pe podea nu-i voie decît în caz de boală… / Iar cînd te duci la teatru sau intri în vreo şcoală / Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc, / E mai recomandabil să nu respiri deloc… / Acei ce au bronşită sau tuse măgărească, / De semenii lor teferi grozav să se ferească! / Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, / Să ţină toată iarna ferestrele deschise (…) Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!… / Iar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura / De epiderma unei persoane din elită, – / Oricît ar fi persoana aceea de grăbită, / La locul ce urmează să fie sărutat / Să dai întîi c-o cîrpă muiată-n sublimat. / Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic: / Nu sărutaţi nici mînă, nici gură, nici… nimic!“ (...).
