Melancolie

Cînd a apărut, Dilema îşi propunea să aducă un spor de interogativitate, de reflexie dubitativă, într-o Românie, cea a anilor ’90, în care tonul răstit, judecata radicală, opinia ireductibilă făceau ravagii. Am fost acuzaţi de mulţi, şi buni, şi răi, că practicăm o echidistanţă insalubră, că relativizăm acolo unde de rigoare ar fi fost înregimentarea tranşantă, ambîţul nemilos. Am răspuns, defensiv, dar ferm, tuturor suspiciunilor, am veştejit certitudinile de lemn ale "omului fără dileme" şi, în cele din urmă, cred că am cîştigat. Pe piaţa de presă locală, gazeta noastră şi-a făcut un loc aparte, fără să facă vreo concesie interesată, dar, totodată, fără să recurgă la mîrlănie intratabilă şi partizanat orb. O primă mare excepţie de la stilistica Dilemei a fost numărul dedicat lui Eminescu prin februarie 1998. Era un exerciţiu de demitizare, de re-situare a poetului naţional în spaţiul unui dialog dezinhibat, fără solemnităţi sterpe, fără demagogie patriotardă. Sîntem înjuraţi şi azi pentru îndrăzneala de a fi privit indiscret, prea de aproape, fotografia bardului, gata să vorbim şi despre omenescul lui, uneori foarte (prea?) omenesc. Deşi absent din redacţie în anul cu pricina (eram la Externe), socotesc că redacţia n-a greşit. Cred că iubirea adevărată e la antipodul idolatriei şi că e preferabil să te raportezi la o mare valoare mai curînd cu realism şi tandreţe, decît lăcrămînd bălos, în poziţie de drepţi. Eminescu e mai aproape de el însuşi în postura de prieten, decît în aceea de "voevod", de monument intangibil, de legendă indescifrabilă. Între timp însă, lucrurile s-au schimbat. Unii au murit, alţii au trecut din postura directoratului executiv, în aceea a directoratului onorific, noi "dilemişti" s-au alăturat, inevitabil, celor vechi. Toţi foarte buni, dar, fatalmente, "noi". Şi prin aceasta, spiritul gazetei a suferit o "reaşezare", discretă uneori, vădită alteori, oricum la oarecare distanţă de citatul din Caragiale aflat pe frontispiciu ("Sînt vechi, domnule!"). Nu mai sîntem chiar aşa de vechi, ceea ce, pînă la un punct, este normal şi, în orice caz, ireversibil. Poate că titlul gazetei ar trebui şi el revizuit. Propun Dilema Nouă. În Dilema Nouă s-a dat drumul la delictul de opinie şi la judecata tăios-monocoloră. Au apărut tabuuri noi şi permisivităţi noi. Oameni altfel drăgălaşi şi deştepţi scot şişul dacă te legi de canonul lor contra-canonic. Nu mai au puncte de vedere, ci verdicte lichidatoare. Undeva, nu în Dilema, Traian Ungureanu şi Mihail Neamţu au criticat tapajul disproporţionat pe care l-a provocat, la nivel planetar, moartea lui Michael Jackson. Treaba lor! Aşa cred ei, au dreptul s-o spună. Dilemiştii noştri au şi ei dreptul să spună contrariul, să creadă altceva. Cu condiţia ca replica să rămînă în codul consacrat al Dilemei, care, ce-i drept, nu e publicat în Monitorul Oficial, dar subzistă încă, în minţile fondatorilor şi ale multor cititori. Codul acesta e dat la spate, cînd preopinentul e tratat drept ignorant, "siderant" (sic!), inconştient, mistificator, superficial, incompetent, impertinent, provincial, grosolan, ridicol, mediocru, insensibil la moartea unui om, rasist, psihanalist de tarabă, elitist, indecent, perorînd enormităţi, lipsit de bun-simţ, impostor, meschin, suspect de "premeditare a controversei în vederea unei mai bune expuneri mediatice", pe scurt, o "copulaţie" (sic!) de afirmaţii nefondate. Autorul acestui carnaval de epitete a fost atins, categoric, în ce are mai scump. E gata să taie şi să spînzure. Cum să te legi de amorul lui? Să-l bombăni pe Eminescu? OK! E cool! Poţi să spui şi că nu-ţi place Rubens, sau că Beethoven te plictiseşte. Dar să dai în Michael Jackson? Crudule! Prostule! Incultule! Rasistule! Elitistule! Tipologic, o astfel de reacţie aparţine galeriei de fani şi fane care, cînd apare în scenă Elvis Presley, plîng, ţipă şi leşină. Nu e genul meu. Un alt coleg deplînge " tot în Dilema Nouă " slaba audienţă a emisiunii lui Patapievici de pe TVR Cultural. Audienţa e criteriul bun, proba ultimă, scopul. Aşa gîndesc şi gazetarii care au făcut vedete din Becali, V. Stan, C.V. Tudor şi alţii din aceeaşi făină. Dar cine ar fi crezut că voi regăsi această ideologie populară în gazeta "veche", gazeta "noastră"? Nu pot decît să trag concluzia că sînt "expirat". Că am intrat în deriva senectuţii defazate. Ideea că, în acest moment, Dilema n-ar mai putea găzdui un număr "dilematic" despre marele Jackson, cum a făcut-o, în 1998, cu Mihai Eminescu mă face, totuşi, melancolic. Corect ar fi să-i rog pe prietenii mei să mă elimine din poziţia, devenită caducă (şi, oricum, formală), de "director fondator". Altfel, voi rămîne disident în ceea ce cîndva fusese propria mea ogradă. Căci, mărturisesc timid, îi găsesc lui Michael Jackson cîteva calităţi notabile, dar cred, cum cred şi alţii, că bocetul mondial cu care a fost dus la groapă e un mic exces. În rest, să-i fie ţărîna uşoară!