Melancolic, despre democrație
Mai toată lumea știe cum a definit Winston Churchill democrația: „Cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepția tuturor celorlalte”. Mai expresivă (și mai scandaloasă) este însă o altă formulare a prim-ministrului britanic: „Cel mai puternic argument împotriva democrației este o conversație de cinci minute cu un votant obișnuit”. Ce poate rezulta dintr-o astfel de conversație? Că „votantul obișnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democrația, cu „principiile”, cu ideile sublime și valorile diafane. Pe scurt, că votul lui e, în genere, incompetent, umoral, părtinitor, manipulabil. Votează „promisiuni”, idiosincrasii, idei fixe, instincte și interese private, speranțe oarbe. Nu perspectiva, ci imediatul, nu țara, ci eu, „noi și-ai noștri”. Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecției responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile. E o „pornire”, un „capriț”, o toană, o „pandalie”. Sau, măcar, simpla anticipare a unui profit personal. Și asta nu numai la noi. În 1976, o mulțime de alegători germani l-au preferat pe Helmut Schmidt pentru că era din Hamburg, iar ei țineau cu echipa de fotbal a orașului cu pricina. Alții o găseau foarte simpatică pe soția candidatului, dna Schmidt… Dar e destul să te uiți la marile adunări populare din jurul lui Adolf Hitler, la masele de cetățeni italieni fascinați de Mussolini, la sutele de mii de entuziaști izbucnind în urale ori de cîte ori un dictator „charismatic” își debitează lozincile. S-a mai spus: în asemenea situații, „masa” devine o dihanie distinctă de membrii ei, o vietate dezlănțuită, capabilă să legitimeze orice dezastru.
Să nu se grăbească comentatorii pe care îi indispun mereu, pînă la exasperare, să reia melodia „conservatorismului” meu defazat, a firii mele reacționare, insensibile la suferințele aproapelui și la drepturile omului, a gîndirii mele „visceral” anticomuniste (dacă nu direct cripto-fasciste) etc. Nu, nu vreau să calomniez democrația. Subscriu definiției churchilliene citate la început. Constat, totuși, că tocmai în fisurile ei își găsesc locul dușmanii ei reali, sabotorii „idealurilor” ei, cei pentru care democrația e pură demagogie, instrument optim pentru achiziția de ranguri, bunuri și adepți.
O privire rapidă asupra procedeelor politice de care uzează liderii dibaci pentru a-și adjudeca – evident, în mod democratic – susținerea „populară” evidențiază două din temele lor predilecte:
1) Tema „pe-un picior de plai”, constînd în stimularea (virilă sau lacrimogenă) a sentimentului național. Sîntem un popor ales. Sîntem foarte buni, cei mai buni: de la frumuseți și resurse naturale la deșteptăciune, ospitalitate, omenie, toleranță, modestie, hărnicie etc. Avem cele mai frumoase femei de pe planetă. Am salvat de păgîni, prin rezistența noastră eroică, civilizația occidentală. Sîntem cei mai evlavioși dintre creștini, sîntem daci și i-am învățat latinește pe romani. Avem haz (de necaz...), avem demnitate, avem cei mai viteji strămoși. Tipul acesta de cuvîntare dă o mare satisfacție mai ales anonimilor frustrați, cu identitate incertă, cu performanță mediocră: se pot salva prin pedigree. Sînt, toți, nu-i așa, rude cu Decebal, Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Eminescu, George Enescu, Nadia Comaneci și Gică Hagi.
2) Tema „dor și jale”. Cu asemenea înzestrări, trebuia să facem parte din elita lumii. Iar dacă nu așa stau lucurile, nu e vina noastră. Ba din contra! La cîtă excelență, atîta ghinion. Sîntem înconjurați de dușmani, am fost, dintotdeauna, „în calea tuturor răutăților”, sîntem marii păgubași ai istoriei. Urîți de toți, invidiați, pîndiți de toți hămesiții, de toți netrebnicii, de toate liftele universului. Toți poftesc la averea noastră, la mințile noastre, la teritoriile noastre. Sîntem preocuparea insomniacă a unei conspirații universale. Nu se știe exact de ce, de ce tocmai noi? Procopsiți, în diverse feluri, sînt și alții. Dar se vede treaba că sîntem mai fîșneți, mai cumsecade, mai făloși decît toți și îi scoatem pe toți din țîțîni. Sîntem ispita maximă a mapamondului, perla coroanei, vînată de hoardele reunite ale „colonialismului” ocult.
Dacă facem o sinteză între populismul fascist și cel comunist, „ideile” de mai sus, cu unele „acomodări” și nuanțe, se dovedesc mereu valabile, numai bune de pescuit simpatii, voturi, militanți și soldați. Vorbim despre poporul suveran și nedreptățit, despre dușmani ascunși („agenturi”, „grupuri de interese”, capitaliști veroși, în goană după profit, evrei care conduc lumea, slavi necivilizați, americani imperialiști, organizații internaționale care vor să ne amputeze suveranitatea, intelectuali vînduți etc.). Vorbim despre marile nedreptăți pe care le-am suferit în trecut, despre reparațiile morale și materiale la care avem dreptul, despre viitorul luminos care ne așteaptă, dacă știm să ne alegem conducătorii. Nu uităm să pomenim cît mai des de „cei mulți și defavorizați, care binemerită sprijinul nostru”. Folosim abil, în disputele interne, „amenințările” externe, înlocuim disputa inteligentă prin stigmat, bășcălie și înjurătură. Iar dacă facem toate astea, vom fi iubiți, vom fi aplaudați, vom fi votați. Tipul acesta de retorică nu dă greș niciodată. „Votantul obișnuit” o apreciază enorm și e gata să o aducă la putere.
Carevasăzică e greu fără democrație, dar nici cu ea nu putem dormi liniștiți. Cu ce e superior – te întrebi inevitabil – hazardul alegerilor democratice (care aduc pe scenă cohorte întregi de parlamentari, miniștri, primari, prefecți, consilieri județeni pe care nu vrei să-i auzi și să-i vezi, darămite să le dai pe mînă soarta ta și a nației), cu ce e, deci, superior acest hazard „generos” hazardului eredității monarhice (care poate aduce la vîrf personaje nereușite, dar măcar cu un coeficient – mai puțin ipocrit – de „fatalitate”). De ce ar fi votul lui Mitică mai „onest”, mai știutor, mai îndreptățit, decît votul întîmplării sau al Providenței?
(reluare din 2015)
