Meandrele memoriei politice

In memoriam Nicolae Spiroiu

Aflu că, de curînd, generalul Nicolae Spiroiu a murit. Îi păstrez o caldă amintire, deși nu ne-a legat decît o scurtă experiență guvernamentală comună, în anul 1991. În executivul condus atunci de Petre Roman, fuseserăm colegi: dînsul la Ministerul Apărării, eu la Ministerul Culturii. Dar, dincolo de simpla colegialitate, am trăit și un episod de solidaritate „strategică”, cu prilejul spectaculosului puci (eșuat) de la Moscova, prin care un grup de conservatori comuniști au încercat să-l înlăture de la putere pe „reformatorul” Mihail Gorbaciov. N-am uitat acel episod, dar m-a ajutat să-l retrăiesc cu emoție o neașteptată scrisoare primită în decembrie 2019, de la dl Constantin Fota, fost ministru al Comerțului și Turismului în aceeași echipă. Iată faptele, așa cum ne-au rămas în minte dlui Fota și mie: imediat după puciul Ianaev versus Gorbaciov, dl Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe, a propus executivului un proiect de scrisoare pe care să o adresăm, în numele statului român, noilor „șefi” instalați la Moscova prin lovitura de stat antigorbaciovistă. Scrisoarea era un exercițiu de „abilitate” diplomatică, în ideea că trebuie să ne punem bine, neîntîrziat, cu noii conducători. Au urmat unele comentarii (nu cred să nu existe un proces-verbal sau o înregistrare a ședinței) și trei dintre cei de față au fost de părere că gestul e pripit, riscant, neavenit: Nicolae Spiroiu, Constantin Fota și subsemnatul. Prim-ministrul, dl Petre Roman, era în Spania, dar ni se părea greu de crezut că ministrul său de Externe avusese o atît de promptă (și radicală) inițiativă fără să se consulte în prealabil, măcar telefonic, cu șeful său. Nu s-a luat nici o decizie, dar ne-am dat seama curînd că inițiativa dlui Năstase nu s-a concretizat și explicația care ne-a ajuns la ureche a fost că Ion Iliescu s-a opus, ceea ce ni s-a părut plauzibil, dat fiind, poate, mai exersatul său instinct politic, care prefera o prudentă „rezervă”, o minimală răbdare, necesară pentru a evalua contextual evoluția evenimentelor.

Asta e mărturia pe care o pot livra, în acord cu dl Fota (și, dacă mai trăia, în acord, probabil, și cu dl Spiroiu), cu privire la episodul „Moscova, august 1991”. Numai că, dincolo de ceea ce am trăit noi trei în direct, au apărut, ulterior, comentarii și „viziuni” de natură să învăluie lucrurile într-o derutantă penumbră. Se știe că Ion Iliescu a convocat de urgență Cosiliul Suprem de Apărare a Țării și că, drept urmare, a fost făcut public un comunicat de distanțare față de lovitura de stat rusească. Pe de altă parte, Petre Roman vorbește de o declarație asemănătoare a guvernului său, pe care însă Ion Iliescu ar fi condamnat-o! (Dacă nu cumva e vorba de reacția negativă a președintelui față de versiunea propusă de Adrian Năstase, caracterizată drept „aventuroasă” și „iresponsabilă”.) Ion Iliescu poate invoca, în plus, propria sa declarație din 20 august, îndreptată împotriva puciștilor. Dar Petre Roman, într-o carte apărută la Paris, nu ezită să invoce o „colaborare” de principiu a președintelui român cu puciștii moscoviți, pornind de la relația veche a acestuia cu uzurpatorul Ianaev (colegi de facultate în tinerețe...). În același timp, Petre Roman admite și că, aflînd în Spania despre puci, i-ar fi propus telefonic lui Iliescu să ia legătura cu Ianaev, în baza aceleiași relații de tinerețe... Cum vedem, „peisajul” e pestriț, împănat de subiectivități tranșante (și contradictorii). Unele detalii semnificative par, de asemenea, să fie date uitării. Cine s-ar fi așteptat ca un reprezentant marcant al PNȚCD, dl Ioan Lup, să adreseze public un „salut frățesc” puciștilor? Și cum de nu ne prea amintim că prima condamnare curajoasă a răzmeriței rusești a venit de la Alianța Civică, prin intermediul dlui Nicolae Manolescu?

Una peste alta, cei care se vor strădui să cerceteze în viitor momentul istoric pe care dl Spiroiu, dl Fota și cu mine l-am trăit nemijlocit vor avea serioase dificultăți să ofere o imagine reală, credibilă, obiectivă a episodului politic din august 1991. Să fie asta o sugestie melancolică despre orice studiu retrospectiv al trecutului? E istoria trăită mai mereu altceva decît istoria „documentară”?