Lupta politică la noi

Sîntem în plină campanie electorală. Ne-am fi așteptat ca, după 30 de ani de exercițiu democratic, „turnirul“ politic să se reformeze stilistic, să capete substanța și manierele unei dezbateri care implică, desigur, concurență, dar fără să băltească în istericalele unei răfuieli de periferie. Ne-am fi așteptat să vedem alt tip de combatanți, alt tip de discurs, alt tip de dialog (fie el și polemic). Eu, unul, nu prea simt însă vreo adiere de schimbare pe scena noastră publică. Dovada, un text scris în 2012, întristător pentru (încă) actualitatea lui. Îl reiau ca argument pentru a ilustra o formă de stagnare politică, o nefastă continuitate a moravurilor, de natură să descurajeze…

Mai știm cum arată normalitatea în materie de luptă politică? Să facem un efort de imaginație. Iată, de pildă, cum ar putea suna discursul Opoziției: „Puterea a greșit cînd a adoptat legea X“, sau: „Puterea a aplicat defectuos legea X“, sau: „Sub actuala guvernare, prețurile au crescut cu Y la sută, șomajul cu Z la sută, iar puterea de cumpărare a scăzut cu atît la sută“. Sau: „Cutare  miniștri din spectrul guvernamental s-au făcut vinovați de corupție“. Sau: „În cutare dezbatere de politică externă, poziția României a fost contraproductivă“. Dar și: „În domeniul B, acțiunea Guvernului s-a dovedit utilă, drept care, dacă vom cîștiga alegerile, vom continua pe aceeași linie“. Răspunsurile Puterii ar putea, la rîndul lor, să meargă de la contrazicerea argumentată  a acuzațiilor formulate de Opoziție la demontarea necomplezentă a promisiunilor demagogice făcute de adversari în campania electorală. Ar trebui să asistăm la dispute de platformă politică, la confruntări de doctrină, la schimburi inteligente de idei, la expuneri de fapte demonstrabile. Totul, într-o limbă românească îngrijită, fără vulgarități, fără agresivități de maidan, fără incursiuni în sfera privată a preopinentului. Fiecare combatant ar trebui să țină nu doar la dreptatea proprie și la victoria personală, ci și la demnitatea proprie, la regulile bunei cuviințe și la dreptul cetățeanului de a fi părtaș la un spectacol politic civilizat.

Cum arată lucrurile la noi? În genere, ni se oferă o escaladare („democratică“) a răului. „Prim-ministrul e un plagiator ordinar!“ – strigă una dintre tabere. Cealaltă tabără nu spune: „E fals și iată de ce!“, ci „Păi, și cutare de la voi a plagiat!“. „Dialogul“ e un soi de infantil „ba tu, ba tu“. „Cutărică de la voi e un infractor sau un fost informator al Securității.“ „Voi vorbiți? Și voi aveți infractori și delatori cu duiumul!“ „Ați încălcat Constituția!“ – se aude dintr-o parte. „Și voi la fel!“ – sună răspunsul prompt al celeilalte părți. Puterea se legitimează prin greșelile fostei Puteri, iar Opoziția prin greșelile Puterii actuale. Facem răul, pentru că și ceilalți l-au făcut sau îl fac. Sîntem, vrînd-nevrînd, martorii unei competiții a viciilor, a derapajelor, a mizeriei. Nu binele contra răului, nu răul mai mic contra răului mai mare, ci răul cel mare contra unui rău echivalent sau încă și mai mare. Votantul care ia în serios toate aceste declarații nu poate decît să constate că nu există alternative, că e asediat, din toate părțile, de tot soiul de pungași calificați, că e obligat să chibițeze un caft brutal între microbiștii înrăiți ai unor echipe dușmane. Tonul dezbaterilor e acela al îmbrîncelilor de gang, vocabularul e de bodegă, ironiile – simple obrăznicii de periferie. Toți arborează un aer suficient și cîinos, toți se întrec în bășcălie și sudalmă. Iar cei care păstrează, cît de cît, măsura nu se văd (sau se văd trunchiat) și n‑au nici o șansă. Limbajul și stilistica luptei electorale se simt libere de orice exigență. Unul vorbește ca un caporal nervos, altul ca un răcan de provincie. Respectul pentru instituții (dincolo de reprezentanții lor vremelnici), pentru însemnele naționale (de vreme ce se huiduie nonșalant la parada de 1 Decembrie, iar invitația la ceremonia adiacentă de la Cotroceni e folosită ca prilej de răzmeriță telegenică) nu mai are nici o valoare, cum nici loialitățile țării față de acordurile internaționale semnate de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, cu parteneri liber aleși, nu mai constituie o datorie de onoare. Practicăm, iresponsabil, o mîndrie de țoapă, defilăm bățoși, în fundul gol, dinainea unei opinii publice europene sufocate de perplexitate.

Pe un asemenea fundal, alegătorul român nu mai are decît criterii confuze și pernicioase: capriciul, impulsul visceral și, mai ales, ura. Or, nici un vot nu se poate numi „democratic“ dacă se produce pe bază de ură. Votul democratic e, în condiții normale, expresia bunei chibzuieli, a discernămîntului, a calmului civic. Cei care încurajează alte motivații, cei care întrețin, în rîndul populației, o stare de fermentație isterică lucrează nu numai împotriva democrației, ci împotriva sănătății sufletești a nației, adică împotriva țării.