Lucruri aiuritoare
Aflu că Sorin Ilfoveanu, unul din cei mai importanţi artişti români contemporani, a demisionat din funcţia de rector al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti. În vacarmul cotidian, o asemenea ştire nici nu se aude. Nu mai reacţionăm decît la informaţii asurzitoare şi la scandaluri de iarmaroc. Dar pentru cine are urechi de auzit, demisia domnului Ilfoveanu e imediat clasabilă la breaking news. Spectaculoasă e mai ales conjunctura care motivează o asemenea decizie. Pentru a avea activitate didactică, artistul e obligat de lege să-şi ia, mai întîi, titlul de doctor. E ca şi cum ni s-ar spune că Tonitza sau Ressu sau Corneliu Baba nu mai pot avea elevi, cîtă vreme nu scriu vreun op "ştiinţific", de natură să le confirme capacităţile. Legiuitorul a dat, cu această lege, măsura eclatantă a ignoranţei sale. El nu ştie cum arată o clasă de pictură sau de sculptură sau de grafică, nu ştie cum arată o clasă de actorie sau de canto, nu ştie, nici măcar, cum arată o oră de sport. Căci legea se aplică tuturor acestor domenii. Fostul campion la săritura în înălţime nu poate da lecţii învăţăceilor săi, dacă nu scrie, înainte de a începe, o teză de doctorat despre oase, ligamente şi muşchi. În aceste condiţii, George Enescu n-ar putea da lecţii de vioară, fără să obţină o patalama academică magna cum laude. Doctorat n-au avut nici Elisabeth Schwarzkopf, nici Rodin, nici Aura Buzescu. Nicăieri în lume învăţămîntul artistic nu amestecă lucrurile în asemenea hal, transferînd exigenţele de la Politehnică sau Litere, într-un domeniu de cu totul altă speţă. Rezultatele acestei omogenizări comice nu vor întîrzia să apară. Academiile de Artă îşi vor pierde cei mai merituoşi profesori. Vor exista artişti care, din nevoia de a supravieţui, se vor căzni să încropească lucrări de doctorat formale, acceptate, formal, de comisii de specialitate stînjenite de ridicolul situaţiei. Ierarhiile academice, titlurile academice, competenţele academice vor fi măsluite. Realitatea delicată a pedagogiei artistice va primi, primeşte deja, lovitura tîmpă a bocancului birocratic. Sorin Ilfoveanu nu va pierde nimic în urma acestei agresiuni. Dimpotrivă. Va avea mai mult timp pentru vocaţia lui. Şcoala românească însă va căpăta cîteva riduri în plus, iar administraţia autohtonă se va face, încă o dată, de ruşine. Pregătirea Bucureştiului pentru rolul de gazdă a Francofoniei a amintit, celor mai în vîrstă, febrilităţile gospodăreşti pe care le stîrneau, pe vremuri, vizitele oficiale mai simandicoase. Oraşul era brusc spălat, decorat, asfaltat (de obicei numai pe traseul de protocol), aşa încît oaspeţii să vadă lucrurile în roz. În fond, ce e rău în asta? Ospitalitatea "tradiţională" obligă. Gospodina se agită, asudă, astupă găurile din perete şi ascunde gunoiul sub preş. Ce contează că bucureşteanul nu e la fel de bine primit în oraşul lui, pe cît e de bine primit străinul? Contează că, pînă la urmă, se face cîte ceva, cît de cît, contează că lucruri care păreau urgente de mult îşi află, în sfîrşit, şansa de realizare. Pentru mine, de pildă, Francofonia a adus o schimbare profundă a vieţii zilnice. Ani de-a rîndul mi-am stricat dimineţile încercînd să mă strecor cu maşina dinspre strada Paris, prin Piaţa Victoriei, către fostul bulevard Ana Ipătescu. Totul era pe bază de priorităţi riguroase şi, rareori, pe bază de amabilitate. Cînd eram grăbit, mi se părea că n-am să apuc niciodată o breşă în şuvoiul de automobile care veneau dinspre centru. "Ce bun ar fi un stop!" - îmi spuneam mereu, fără nici o speranţă. Or, iată că Francofonia a adus stopuri. Şi tot ea a provocat reasfaltarea cîtorva străzi laterale, amenajarea mai cochetă a pieţei din faţa Guvernului şi alte cîteva delicateţuri agreabile. Care va să zică se poate! Care va să zică se ştie cam ce ar trebui făcut şi, la o adică, se găsesc şi resursele necesare. Dacă prindem şi vreo reuniune NATO sau vreo conferinţă OSCE, poate se repară şi Căderea Bastiliei sau se normalizează Centrul Istoric. Sînt optimist. Intrăm în Europa. Avem toate şansele ca, după zece-cincisprezece întruniri la vîrf şi cinci-şase vizite la nivel de şefi de stat, să obţinem, în sfîrşit, Bucureştiul la care visăm. Numai de n-ar desfiinţa iarăşi stopurile din Piaţa Victoriei, imediat după încheierea balului francofon!
