Lucifer, nu Satana

De multă vreme oamenii – și mai ales filozofii și teologii – s-au căznit să explice răul și originea sa, asta ca și cînd binele ar fi fost de la sine înțeles. Unii au considerat că răul se reduce la o substanță aparte, independentă de bine – Diavolul, Materia primordială sau știu eu ce altceva. Alții, cărora le-a displăcut dualismul rezultat din speculațiile primilor, au definit răul ca pe o absență – mai mare sau mai mică – a binelui, astfel că, la limită, răul absolut este neantul. Și totuși, răul pare mai constructiv și mai activ decît ar rezulta din această teorie, așa cum îi explica Mefisto lui Faust.

E indiscutabil că o parțială, relativă absență a binelui echivalează adesea cu prezența sau apariția unui rău. O dereglare organică, de exemplu, sau o eroare de proiectare în cazul unei construcții – un pod, să zicem – pot conduce la dezastre individuale sau colective. Un acord fals într-o interpretare, o greșeală de pronunție sau de gramatică într-un discurs public fac să se rateze efectul asupra auditoriului. De obicei, asemenea erori sînt involuntare și nu o dată produc efecte comice și reacții ironice din partea celorlalți. Or, cred eu, ironia pedepsește golul ivit în mijlocul unui bine, gol pe care purtătorul acestuia crezuse că nu-l are sau încercase în zadar să-l acopere.

Există însă și un alt rău, mult mai grav și mai periculos, care nu mai poate genera ironie decît, cel mult, în manifestările sale exterioare. Acesta, fără să fie o substanță separată, nu-i nici un gol de bine. Este, cred eu, o pervertire a binelui, adică un bine întors împotriva lui însuși și a sensului său fundamental. E un superlativ, un exces al binelui chiar, abătut însă de la țintă. Caracteristica principală a acestui ultim tip de rău stă în forța pe care și-o extrage de fapt din natura sa primară de bine. E un rău „virtuos“, capabil, inteligent, eventual frumos, adesea genial. E Lucifer, nu Satana. E răul celui care ucide premeditat dînd dovadă de răbdare, planificare, prudență, sînge rece, în raport cu răul produs de cel care omoară involuntar din imprudență și nesăbuință. Că primul rău e mult mai grav se vede limpede în pedeapsa cu mult mai aspră primită de cel dintîi în toate sistemele juridice din toate timpurile.

Cazul cel mai notoriu din istorie al răului ca „bine pervers“ s-a văzut în cazul comunismului și, într-un sens mai larg, al sistemelor totalitare. Însuși celebrul concept al „Omului nou“, creatură prin care ar fi trebuit să fie lichidate toate viciile „omului vechi“, mărturisește că „superlativul binelui“ a devenit aici răul total.

Pervertirea binelui nu se limitează, firește, la totalitarisme trecute. E prezent pretutindeni în jurul nostru. Libertatea convertită în anarhie, democrația – în populism și demagogie, toleranța – în relativism, știința – în fanatism scientist, religia – în superstiție și habotnicie sînt numai cîteva exemple. Cele mai grave sînt însă cazurile cînd virtuțile individuale sau social-politice devin instrumente pentru propria lor distrugere, ca atunci cînd fanaticii și teroriștii vor să lichideze civilizațiile liberale și tolerante folosind drept instrumente predilecte tocmai îngăduințele prea mari pe care aceste societăți le-au acordat chiar și inamicilor lor.

Vedem și la noi ceva similar: principiile fundamentale ale Justiției, ale drepturilor și libertăților, ale unui proces corect devin instrumente pentru a îngenunchia Justiția, pentru a i umili pe cei care o administrează corect, pentru a-i premia pe ticăloșii care au sfidat-o. Chiar și amnistia și grațierea care, în sensul originar, sînt virtuți ale compasiunii nobile și iertării generoase au fost pervertite, în discursul public de la noi, în mijloace pregătite pentru răsplătirea fărădelegilor și a făptuitorilor lor, pretinși martiri.

Dacă răul n-ar fi decît absența binelui, acești răufăcători n-ar face decît să producă un vid de forme și de concepte în mijlocul societății, tradus printr-o dezordine, un haos. Dar ei nu intenționează să producă haosul, ci o ordine nouă, care să răstoarne însă sensul și scopul virtuților și ordinii binelui, utilizînd aceleași nume frumoase pentru cele mai patente ignominii. Ei nu vor pur și simplu să suprime Justiția, așa cum ar face o bandă de mafioți. Ei vor o Justiție pervertită, lucrînd împotriva dreptății cu armele legii, denaturînd Constituția cu arma Curții Constituționale, demantelînd independența magistraților cu arma tribunalelor servite de magistrați. Ba chiar se apucă să infirme decizii istorice ale Justiției, pretinzînd că ridică Justiția la cel mai înalt nivel. Pretind, în general, că vor să ridice dreptul și Justiția pe o treaptă mai înaltă, cea mai înaltă. Să produci nedreptatea violînd legea e un rău, firește. Dar e un rău mult mai mare să comiți nedreptatea invocînd și chiar folosind legea, ba chiar susținînd că dorești respectul pentru aceasta la superlativ. Dar – se știe de la romani – orice superlativ justițiar nu-i decît o ticăloșie maximă: „Summum ius, summa iniuria“.

Poate că, uneori, binele superlativ a ferecat porțile Iadului. Mă tem însă că, adesea, el le sparge și le deschide larg.